Calea Percepţiei Infinite

Pasind spre viitor

2009-04-25T14:27:00.000+03:00

Ca lumea e asa cum e - este evident,
dar noi ne lasam purtati inspre viitor
de idealism, speranta si freamat interior.

El ne indeamna să respingem
spiritul revoltator si indolent
Pentru a trai deopotriva
ca spectatori detasati
si ca autori infinit implicati,

ca fiinte traitoare
in a Intregului vesnica regasire,
pasind hotarite pe Calea Perceptiei Infinite
intru desavirsire...

Chemând Infinitul

2009-04-25T14:02:00.003+03:00

Pământului mare, cerul i-e hotar,
Iar mândrului Soare, veşnic ideal.
Luna ascunsă-n mister infinit,
Fiinţei, pe buze, extaz i-a propăşit!

Şi o cânta în fiecare seară
În pieptu-i dezgolit de fecioară.
Scăldându-se în a stelelor mare adâncă,
Ea o chema în Cer, prin dor de ducă:

Gândul Fiinţei, copilă pe pământ,
Inima-şi frământă parcă ca nicicând.
E prinsă la mijloc, e prinsă-n Mister,
Nehotărâtă suspină între Pământ şi Cer.

Ar vrea a bolţii înstelate, cărare nesfârşită,
Să-i poarte paşii într-o veşnică clipă.
Ar vrea ca stelele, galactici copii,
Să o joace de mână, să o ajute a Fii...

Astfel în fiecare seară, în Nesfârşite nopţi,
Sufletu-şi înalţă, la a cerului porţi.
Acolo imploră şi bate şi suspină,
Cu nădejde nesfârşită că o să i se deschidă.

***
Şi iată că odată, într-un amurg târziu,
Solie din cer s-a pornit spre sufletu-i viu,
O stea căzătoare, mesager de foc,
Coboară-n vâltoare, în sufletu-i joc...
***
Fu scurtă solia; când urma-i de fum
Îşi pierduse firea, destrămându-se-n scrum.
Un jar năprasnic în inima-i răstignită
Între Pământ şi Cer, scurmat a fost în clipă...

Şi-un Foc Viu, aprinsu-s-a-n Ea,
Un dor limpede, în sine-i străluce-
Vroia să devină o Stea!
În minte acum îi e clar pe unde-o să apuce.

Dar, iată, că nici bine, nu termină a hotărî
Care-i e Drumul şi-ncotro va porni,
Că un murg nepământesc, de Cunoaştere-naripat,
Nechează aproape-i, de un Tânăr încălecat.

“Ţi-am văzut jarul frământare, începu el a-i cuvânta,
Şi-n inimă flacără mare ce vrea să devină stea;
Demult am plecat pribeag pe acest pământ,
Căci s-a născut în mine foc chinuitor,
Să caut Secretul ajungerii în Cerul cel Sfânt,
Să scap din această Vale a Plângerii, devenind Nemuritor.

Un înţelept copac, răsucit lângă un izvor,
Un murg şiret36 mi-a arătat, prin lume călător,
M-a sfătuit să-l prind, că, de l-oi struni,
Având aripi, năzdrăvan nechezând, dorinţa-mi va împlini.

Mult am alergat, acest cal fermecat
Cu greu l-am prins şi l-am încălecat,
Dar mari minuni am văzut călărindu-l,
Fericiri nespuse am simţit aflându-l!

Când însă l-am îndemnat spre Cer să purceadă,
El a încercat, o vreme întreagă,
Dar a mă ridica nu a putut, de nori mai presus.
Atunci, nechezând, cuvinte mari şi adânci mi-a spus:

-“Stăpâne, de pe pământ te-am ridicat
Şi până la nori eu te-am purtat,
Dar nu pot trece prin ei, sunt prea deşi, mă rătăcesc
Ajung confuz şi mă întorc din nou la “lumesc”.

De vrei mai sus să ajungi, caută Lumina Iubirii Transcedentale,
Doar ea norii îi poate împrăştia, făcându-ţi cale.”

Am rătăcit deci iarăşi mult, dar am ajuns la tine
Şi-ţi dau Iubirea, îţi cer să vii cu mine,

Să încheiem amândoi Sacru Legământ
De Iubire Adevărată cum rar se vede pe pământ.
Vino dar, te rog, de călătoreşte cu mine,
De vrei şi tu Cerul şi iubiri divine!
***
A ezitat puţin fecioara, căci era surprinsă
De dorul proaspăt din Ea, de fericirea promisă.
A ezitat puţin, căci repede întins-a mâna tânărului iubit,
Încălecând, alături de el, pe murgul neclintit.

Ajunsă în braţele lui, lumea a încremenit pe loc,
Se mai auzea doar zgomotul florilor din sufletele – joc.
Atunci au pecetluit Legământul lor cu un Sărut,
Nespus de adânc, nespus de Sfânt!

Murgul bucuros s-a pierdut cu ei în nori,
Călăuzit de lumina pură a Iubirii lor.
I-a purtat DINCOLO, în Spaţiul Infinit,
I-a dus pe Calea Sărutului Fără de Sfârşit!

Priveşte mirare

2009-04-25T13:59:00.002+03:00

Ei vin şi merg

Şi trec,

Cerurile însă rămân, şi-i privesc

Cum cresc.

Şi iată-i cum într-o bună zi

Se trezesc A Fi!

Pregătiţi de ursita zânelor

Spre a bea din Via Apă a Fântânelor!

Atunci ei vin şi merg

Şi trec,

Şi pe oameni îi privesc

Cum cresc.

Doar El Este!

2009-04-25T13:55:00.001+03:00

Este! Doar prezentul este!

Trecutul nu a fost, nu este.

Viitorul nu va fi şi nici nu este;

Doar prezentul, doar el este;

Doar el a fost, va fi şi este!

Când a fost, a fost prezent,

Când va fi, va fi prezent,

Iar că e prezent ce este acum,

Este evident!

***

Constataţi şi voi fiinţe terestre:

Doar Prezentul a fost, va fi şi este!

Filosoful şi Întrebările

2008-04-21T02:10:00.003+03:00

" 1. Filosoful nu este cineva care doar pune (îşi pune) întrebări ci mai ales cineva care propune răspunsuri –
1. iar în măsura în care răspunsurile sale se verifică ele devin din răspunsuri filosofice (teoretice/ ipotetice) răspunsuri ştiinţifice (practice/ verificate şi confirmate).
2. Cineva care doar pune întrebări se numeşte Întrebător sau Interogator nu Filosof!
3. Punerea de întrebări este un proces constructiv doar în măsura în care cel care le pune (şi le pune) caută cu asiduitate şi un răspuns pentru ele!
4. Dacă întrebarea este pusă doar aşa de dragul ei (din iubire de întrebare) cel care o pune trebuie să se numească FiloEroto (îndrăgostit de întrebări) şi nu FiloSof (îndrăgostit de Înţelepciune).
5. Iar ceea ce rezultă din această FiloEroto-nie nu poate fi decât un delir al interogaţiei fără de sfârşit, o minte blocată în prima fază a procesului raţiunii, o minte al cărei „sistem de operare” s-a blocat înainte să înceapă să prelucreze ceva!
6. Avem de a face, ca atare, în acest caz, cu un „calculator” stricat, cu o „minte stricată”, cu o minte delirantă, legată de obsesia repetării fără noimă a unor întrebări.
7. Un FiloEroton este un om ratat şi se vede disperare şi tristeţe după fiecare din interogaţiile pe care le ridică neîncetat.
8. Aceasta deoarece el uită că scopul unei Întrebări este acela ca pe baza ei (şi pornind de la ea) să se înceapă cu seriozitate un proces de cercetare amănunţită a realităţii numite în Întrebare pentru a analiza Răspunsurile deja existente la ea (spre a vedea dacă sunt veridice şi funcţionale/ utile) şi/ sau a crea noi Răspunsuri la aceea Întrebare, capabile să umple cel mai bine golul lăsat în urmă de Ea.
9. Pentru că fiecare Întrebare crează un Gol care trebuie apoi umplut printr-un Răspuns Corect sau prin mai multe!
10. Doar a arunca în existenţă întrebare după întrebare şi a nu absorbi/ crea apoi înapoi nici un răspuns este a crea un abis din ce în ce mai adânc care în cele din urmă îl va înghiţii pe cel care l-a născut şi îl va arunca astfel în braţele disperării şi deznădejdii.
11. Şi aceasta se întâmplă deoarece viaţa nu este făcută doar din Întrebări!
12. Ea mai cuprinde şi Răspunsuri şi încă nu puţine!
13. Ele sunt cel puţin la fel de multe (ba chiar mult mai multe) ca întrebările şi în plus sunt infinit mai complexe, mai fascinante şi mai pline de viaţă!
14. De aceea Întrebarea poate fi deopotrivă gropar şi moaşă: este gropar dacă este pusă doar aşa de dragul ei, superficial, fără dorinţă sinceră de a-i găsi răspuns (în aceasta ipostază ea îl „îngropă psihic” pe întreţinătorul ei); şi este moaşă, sursă de viaţă, dacă este pusă cu sinceritate, din dragoste nu de întrebare ci de răspuns.
15. Iar când acesta vine vedem cum ea îl naşte pe posesorul ei într-o nouă viaţă: viaţa întru înţelepciune, mărită acum iată cu încă un Răspuns Corect la întrebările existenţei!
16. De multe ori o întrebare poate fi de-a dreptul fascinantă şi foarte acaparatoare, dar ea poate să fie aşa numai pentru că în interiorul ei cel mai intim ea vibrează nespus la gândul întâlnirii spre contopire cu consortul ei din veac, cu Răspunsul ei!
17. Iar a nu-i găsi acest răspuns, mai bine zis a nu vrea să-l găsim sau a refuza să-l vedem deşi este în faţa noastră (de multe ori fiind evident); a-l ocoli pe acesta în mod intenţionat, din cauza unei obsesii macabre a întrebării fără de răspuns, este o ratare jalnică a vieţii, o trăire amară în sfera absurdului autoimpus!
18. Doar prin repetarea continuă, obsesivă a unui Întrebări (propoziţii interogative) răspunsul nu vine automat!
19. Întrebările trebuie stimulate tot mereu cu răspunsuri, cu noi şi noi răspunsuri, ca astfel ele să prindă drag de acestea şi să poată alege dintre ele pe acelea care le e destinat să le completeze cel mai bine pe moment.
20. Prin stimularea cu răspunsuri cât mai variate o Întrebare începe să trăiască, să convieţuiască, şi în curând pofta ei de viaţă creşte întratât în ea încât naşterea răspunsului ei devine inevitabilă.
21. Prin această stimulare răspunsul ei creşte tot mereu până la punctul critic în care se naşte cu emoţie şi strigăt puternic în noi şi atunci ştim că o Întrebare a născut un Răspuns în noi.
22. Iar răspunsul nou apărut în existenţă va creşte şi mai mult, se va dezvolta, se va maturiza şi în cele din urmă va genera noi întrebări în existenţă!
23. Şi aşa viaţa psihică merge mai departe şi Jocul reciproc al Întrebărilor cu Răspunsurile se desfăşoară la infinit în eternitate!

24. Dar a aduce în existenţă o întrebare fără a o impregna încă din momentul concepţiei cu răspunsuri, sau a o impregna cu acestea doar pentru ca apoi a le ucide imediat mişeleşte încă înainte de a le lăsa să vorbească, încă înainte de a le lăsă să crească, să se maturizeze, este a face o crimă împotriva vieţii psihice!
25. O Întrebare Stearpă sau o Întrebare Ucigaşă care îşi înghite mereu pruncii-răspunsuri imediat după ce îi naşte este o criminală psihică şi trebuie tratată ca atare.
26. Altfel ea îşi duce în cele din urmă psihicul consort („concubin”) la moarte sigură, la îngheţare psihică, la paralizie psihică!
27. Pentru că îmbătată de sânge nevinovat şi halucinând datorită consumului „de carne de copii-răspuns” ea se va arunca în cele din urmă ca un animal turbat şi îşi va devora „concubinul” psihic care o întreţine în sine: care o lasă să trăiască în „casa lui” şi astfel participă în mod direct la „ritualurile ei demonice”!
28. Un astfel de psihic „concubin” al întrebărilor sterpe şi ucigaşe de „copii-răspunsuri” este condamnată la nelinişte şi întristare, la suferinţă şi angoasă!
29. Şi nu poate acuza pe nimeni de aceste nenorociri psihice pe care singur şi le-a atras asupra sa!
***
30. A ridica deci în slăvi întrebări sterpe (nedoritoare de a crea şi dezvolta răspuns potrivit pentru ele) este a ne închina morţii psihice, e a ne lăsa în voia tăişului coasei ei, este a o chema cu urlete şi ţipete fanatice în calea noastră psihică pe aceasta!
31. Şi negreşit că aceste urlete fanatice, aceste chemări ale sinuciderii psihice vor fi auzite şi vor fi ascultate!
***
32. Filosof nu este deci acela care doar pune întrebări şi se droghează psihic cu ele – acesta este doar un amărât de drogat cu întrebări, un FiloEroton dependent de întrebări!
33. Filosof este doar acela care după ce pune întrebările cercetează realitatea cu sârguinţă şi astfel găseşte şi răspunsurile la întrebările sale!
34. Iar dacă răspunsurile lui se dovedesc întemeiate prin verificarea lor atentă cu ajutorul metodologiei şi instrumentelor ştiinţei atunci el devine din iubitor (doritor) de înţelepciune, Înţelept (posesor al Înţelepciunii); devine din Filosof, Om de Ştiinţă; devine din sclav al unor întrebări stăpân al întrebărilor şi răspunsurilor deopotrivă!

35. Cel care însă se împiedică în Întrebări, cel care rămâne blocat mereu în păienjenişul lor devine astfel un sclav al lor, o fiinţă înlănţuită mental, un simplu nenorocit psihic!
36. Şi dacă el ajunge în această stare este doar pentru că el nu caută cu dorinţă sinceră Răspunsuri, ba mai mult când acestea îi apar în cale le ocoleşte, se uită în altă parte, se face că nu le vede!
37. De cele mai multe ori el ajunge astfel pentru că imită în mod inconştient, din spirit de turmă pe „porcii intelectuali” care înaintea lui „au sărit în gol de pe stâncă”, mânaţi de mâna criminală a propriilor lor dorinţe sinucigaşe şi criminale.
***
38. Prin urmare nu este de dat titlul de filosof decât aceluia care după ce caută cu maximă însufleţire răspunsuri le şi găseşte pe acestea iar în măsura în care ele se verifică ca fiind corecte şi folositoare el merită chiar titlul de Înţelept (Om de Ştiinţă)!"

- Extras din cartea "Noua Ordine Religioasă" - autor Radu Lucian Alexandru

Câteva precizări în legătură cu actul sexual

2008-04-21T01:48:00.008+03:00

"1. O nevoie fiziologică fundamentală a fiinţei umane este nevoia de reproducere.
2. Alte nevoi fiziologice sunt de exemplu cele de hrană, de apă, de aer, de îmbrăcăminte etc.
3. În procesul satisfacerii oricăreia din aceste nevoi putem constata în principal cinci etape:

3.1- În prima etapă apare un semnal de suferinţă specific (foame, sete, senzaţie de sufocare, frig, „atracţie sexuală” etc.), care ne atenţionează că pentru a continua să ne menţinem armonia sistemului propriu trebuie să facem acţiuni specifice: să mâncăm, să bem apă, să respirăm, să ne îmbrăcăm, să ne angajăm într-un act sexual cu descărcare etc.
3.1.1 Observaţie: nevoia de reproducere (de angajare într-un act sexual cu un partener de sex opus, finalizat cu ejacularea bărbatului în vaginul femeii) o au toţi membrii speciei apţi de reproducere (cu sistemul reproducător intact).
3.1.2 Actul sexual, după cum ştim cu toţii, are menirea principală de a pune în contact spermatozoizii bărbatului cu ovulul femeii şi astfel a se putea crea o nouă viaţă.
3.1.3 Asta însă nu înseamnă că ar trebuii să se finalizeze de fiecare dată cu crearea unei noi vieţi, deoarece actul sexual poate îndeplinii şi alte funcţii (de exemplu de mijloc de întărire a armoniei în cuplu etc.).

3.2- În a doua etapă ne angajăm în realizarea acţiunilor specifice menţionate la etapa 1.

3.3- Concomitent cu iniţierea şi desfăşurarea acţiunilor specifice de satisfacere a nevoilor, începe să se manifeste în psihic un semnal de plăcere specific, care ne arată că suntem pe cale de a reface armonia distrusă de nesatisfacerea anterioară a nevoii – semnal care continuă să se manifeste până la:

3.4.- satisfacerea deplină a nevoii respective,

3.5- după care dispare lăsând locul unui semnal de armonie, relaxare, odihnă temporară, care se manifestă atâta timp cât nevoia este satisfăcută.

4. Observaţii:
4.1- După etapa (5.) ciclul satisfacerii nevoii se reia din nou.
4.1.1 Toate etapele nu sunt decât temporare (totul e schimbare) - ele durează mai mult sau mai puţin, dar nici una nu durează „la infinit”.

4.2- În etapa (3.) se manifestă concomitent semnalul de suferinţă cu cel de plăcere.
4.2.1 Astfel, de exemplu, începem să mâncăm: prima înghiţitură declanşează un semnal de plăcere specific – dar cu o singură înghiţitură nu ne săturăm aşa că reapare semnalul de foame: mai luăm o bucătură de hrană şi iarăşi apare semnalul de plăcere, după care reapare cel de foame ş.a.m.d.
4.2.2 Senzaţia de foame se diminuează pe măsură ce mâncăm, dispărând cu totul atunci când nevoia de hrană este temporar satisfăcută complet.
4.2.3 La fel, intensitatea semnalului de plăcere creat de procesul de a mânca se diminuează pe măsura desfăşurării acestui proces.
4.2.4 Deci, în etapa iniţierii şi desfăşurării acţiunilor specifice de satisfacere a nevoilor fiziologice, semnalele de suferinţă, respectiv de plăcere specifice sunt mai puternice la începutul acestui proces, diminuându-se în intensitate până la dispariţie spre sfârşitul procesului, când lasă locul unui semnal de armonie (pace, relaxare, „liniştire” etc.) specific.
4.2.5 Astfel, satisfacerea deplină a nevoii de hrană duce la dispariţia temporară a semnalului de foame; a nevoii de hidratare duce la dispariţia temporară a setei; a nevoii de confort termic duce la dispariţia senzaţiei de frig; iar a nevoii de reproducere duce la dispariţia temporară a „atracţiei sexuale”.
4.2.6 Etapa (3.) e urmată deci de o etapă de relativă armonizare a sistemului fizic semnalată de semnalul de armonie (relaxare, odihnă etc.), după care ciclul se reia: reapare foamea, setea, frigul, „atracţia sexuală” etc. …

4.3- De ce este „atracţia sexuală” una din formele de manifestare ale semnalului suferinţei?
4.3.1 Deoarece ea indică necesitatea satisfacerii unei nevoi (cea de reproducere).
4.3.2 Ea are toate caracteristicile unui semnal de suferinţă – e caracterizată de o anumită agitaţie interioară, de un anumit stres, de o anumită nelinişte etc. – când resimţim starea „de atracţie sexuală” nu se poate spune că ne simţim în pace, în linişte, în detaşare, în relaxare totală etc.

4.4- În cazul oricărei nevoi, apariţia semnalului de suferinţă ce o semnalizează nu implică neapărat necesitatea satisfacerii imediate a acelei nevoi (procesul de hrănire poate fi amânat la voinţă chiar 25-30 de zile, cel de hidratare 3-4 zile, cel de reproducere chiar săptămâni întregi etc.) şi nici necesitatea satisfacerii ei oarbe şi inconştiente (nediscriminative) – din multe motive întemeiate nu mâncăm orice, nu bem orice, nu iniţiem actul sexual cu oricine, oricum şi oricând etc.)
4.4.1 Oricum, din momentul apariţiei semnalului de suferinţă ce semnalizează necesitatea satisfacerii unei nevoi oarecare, să fim conştienţi că aceasta va persista (cu intensitate mai mare sau mai mică) până când, mai devreme sau mai târziu, vom satisface sub o formă sau alta acea nevoie (doar atunci va dispare temporar).
4.4.2 Dacă refuzăm să satisfacem sub orice formă vreuna din aceste nevoi fiziologice, în cele din urmă vom distruge armonia şi chiar existenţa sistemului propriu.

4.5- Ciclul de satisfacere a nevoilor fiziologice poate fi perturbat prin două procese:
4.5.1- nesatisfacerea nevoii (postul, abstinenţa) – când este amânată pe o anumită perioadă satisfacerea nevoii;
4.5.2- sub-satisfacerea nevoii (subnutriţia, sub-hidratarea, nerealizarea optimă a confortului termic, continenţa etc.) – când este amânată satisfacerea completă a nevoii (o satisfacem dar nu complet).

5. Revenind la ciclul de satisfacere a nevoii de reproducere mersul lui normal este următorul:
5.1- Apare „atracţia sexuală”, ca formă a suferinţei ce semnalizează nevoia de reproducere;
5.2- În condiţii prielnice, ea e urmată de actul sexual – în momentul începerii acestui act, „atracţia sexuală” e cea mai puternică (ca intensitate) – la fel şi semnalul de plăcere ce însoţeşte începerea actului;
5.3- Pe măsură ce actul se desfăşoară, se manifestă succesiv atât plăcerea sexuală cât şi suferinţa specifică (sub forma „atracţiei sexuale”) – ambele îndemnând la continuarea actului până la satisfacerea totală a nevoii (ejacularea bărbatului în vaginul femeii).
5.4- După satisfacerea nevoii urmează o perioadă de relaxare, de odihnă, după care procesul se va relua din nou.

6. În cazul continenţei sexuale, satisfacerea deplină a nevoii de reproducere este amânată – ejacularea la bărbat şi descărcarea la femeie este amânată – în aceste condiţii continuă să se manifeste succesiv atât semnalul de suferinţă psihică specific cât şi cel de plăcere specifică, ambele îndemnând la realizarea satisfacerii depline a nevoii de reproducere.
7. În aceste condiţii, echilibrarea (armonizarea) la nivel fizic în cazul acestei nevoi nu este realizată şi astfel semnalul de odihnă, de armonie nu poate să apară.
8. Cei doi ar putea continua actul sexual cu continenţă până la epuizare fizică, făcând doar efortul de a evita depăşirea punctului de non-retur (după care urmează fără putinţă de a mai fi împiedicată ejacularea, respectiv descărcarea).
9. Un astfel de act sexual cu continenţă se aseamănă cu o hrănire cu continenţă: să presupunem, că după ce nu am mai mâncat de câteva zile, începem să mâncăm gustând doar o mică bucăţică de plăcintă – imediat apare un semnal de plăcere gustativă, care ne indică faptul „că suntem pe drumul cel bun” (să continuăm să mâncăm până vom satisface complet nevoia de hrană dacă vrem să realizăm armonia sistemului fizic).
11. Dar să presupunem că noi ne oprim din mâncat pentru câteva secunde.
12. Reapare astfel imediat senzaţia de foame, care ne indică faptul că acea bucăţică mică nu e suficientă pentru a satisface pe deplin nevoia de hrană pe care o avem în acel moment şi că e cazul să continuăm să mâncăm.
13. Atunci, noi mai luăm o bucăţică mică de plăcintă şi apoi iarăşi ne oprim din mâncat pentru câteva secunde sau zeci de secunde şi tot aşa repetăm procesul descris mai sus, prelungind foarte mult (mult mai mult decât ar fi necesar în mod normal) procesul de hrănire.
14. E evident că dacă vrem să atingem foarte repede starea de armonie la acest nivel trebuie să mâncăm atât cât e necesar şi cât mai repede (în sensul de a nu face pauze prelungite în procesul normal de asimilare a hranei) cantitatea de hrană necesară.
15. Dar se poate ca noi să urmărim pe lângă procesul de satisfacere a nevoii de hrană şi alte lucruri, ca de exemplu: întărirea voinţei, a puterii de concentrare şi de autocontrol etc.
16. În aceste condiţii, putem să facem această continenţă alimentară (postul este o astfel de continenţă), dar atenţie: nemâncând suficient, practicanţii respectivi nu sunt niciodată sătui şi astfel semnalul suferinţei specifice (de foame) continuă să se manifeste în ei.
17. În cazul postului negru (când nu se mănâncă absolut nimic) vorbim de „abstinenţă alimentară”.
18. La fel ca în cazul hranei este şi în cazul actului sexual: amânarea finalizării lui (amânarea satisfacerii complete a nevoii de reproducere) duce la menţinerea în noi a unor semnale de suferinţă specifice (care ne indică acest lucru – nelinişti şi agitaţii specifice „atracţiei sexuale”).
19. Diferite căi spirituale recomandă continenţa sexuală (prelungirea actului sexual la voinţă prin amânarea finalizării lui) şi într-adevăr ea poate fi un bun exerciţiu de întărire a voinţei, a puterii de concentrare şi autocontrol şi de asemenea ea permite armonizarea superioară şi întărirea relaţiei celor doi (un el şi o ea) care o practică în cadrul unei relaţii stabile (lucru care nu e de neglijat în realizarea unei mai mari armonii familiale).

20. Cei care o practică însă nu trebuie să piardă din vedere mecanismul descris mai sus: aceste antrenamente, acest tip de practică nu aduc pacea sufletească, nu duc la apariţia semnalului de armonie – acesta e adus doar de finalizarea actului sexual – este bine să se ştie acest lucru şi să fie conştientizat ca atare.
21. Prin urmare continenţa sexuală are aspectele ei pozitive – duce la întărirea capacităţii de autocontrol, la întărirea relaţiei de cuplu etc. – dar are şi aspecte negative – împiedică satisfacerea deplină temporară a nevoii de reproducere şi astfel permite menţinerea în cel care o practică a unui semnal de suferinţă specific care indică acest lucru şi care se poate manifesta suficient de puternic încât să abată atenţia de la alte nevoi ce e necesar a fi satisfăcute (fizice, psihice, etc.).
22. Dacă continenţa are aspectele negative precizate mai sus - şi de aceea trebuie abordată cu prudenţă – cu şi mai mare prudenţă trebuie abordată abstinenţa – refuzul satisfacerii unei nevoi – în acest caz semnalul de suferinţă psihică specifică ce semnalizează necesitatea satisfacerii nevoii va continua să ne deranjeze cu intensitate mai mare sau mai mică până o vom satisface-o.
23. Bineînţeles că şi postul negru, respectiv abstinenţa sexuală etc. pot fi folosite ca exerciţii de întărire a voinţei şi puterii de autocontrol, precum şi pentru purificare fizică şi „spirituală”, dar ele trebuie abordate cu prudenţă, deoarece nesatisfacerea nevoilor duce pe termen lung la dezechilibre importante în sistemul fizic şi psihic.
24. Pentru amatorii de exerciţii de întărire a voinţei şi a puterii de autocontrol se poate recomanda nu doar abstinenţa şi/sau continenţa sexuală, deoarece la fel de eficiente se pot dovedii abstinenţa alimentară (postul negru – nu se mănâncă nimic, doar se bea apă sau ceai), abstinenţa de la consumul de apă (două - trei zile, nu mai mult) sau continenţa alimentară (de exemplu, după ce apare senzaţia de foame se poate mânca o felie de pâine cu gem în decurs de o oră sau mai mult – se ia câte o bucăţică infimă apoi imediat după ce e înghiţită se face câte o pauză de câteva secunde sau zeci de secunde, apoi se mănâncă o altă bucăţică şi tot aşa mai departe …) sau continenţa „hidratantă” (se bea, după ce apare o senzaţie puternică de sete, un pahar de apă în decurs de o oră, două – se bea o înghiţitură infimă, apoi se aşteaptă câteva secunde bune apoi se bea o alta şi tot aşa mai departe …) etc.
25. Aceştia trebuie însă să aibă în vedere (aşa cum am mai precizat) faptul evident că a ne aştepta să atingem starea de armonie (de relaxare, de bine, de pace etc.) atâta timp cât practicăm abstinenţa sau continenţa este o aşteptare falsă.
26. Atâta timp cât le vom practica pe acestea vom împiedica satisfacerea completă a nevoilor fiziologice - cu consecinţele de rigoare – lucru semnalat de persistenţa semnalului de suferinţă specific fiecărei nevoi."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Calmul şi mânia - exemple

2008-04-21T01:32:00.001+03:00

"Exemplul 1 Viorel s-a mâniat pentru că o cunoştinţă de a sa nu a venit la timp la o întâlnire, deşi promise că nu va întârzia.
Să parcurgem în acest caz etapele Armonizării Psihice:
1. Starea resimţită era una de iritare, de enervare, de mânie – o stare specifică de suferinţă psihică, care semnaliza un raţionament greşit.
2. Evenimentul e cel descris mai sus: cunoştinţa a întârziat 20 de minute la întâlnire.
3. În acele momente Viorel avea în psihic raţionamente de genul:
a. “Nu înţeleg de ce promite dacă nu-şi poate respecta promisiunile”.
b. “Iarăşi întârzie: mereu face astfel” etc.
4. Greşelile de raţionament se pot observa foarte repede dacă identificăm raţionamentele mai profunde pe care cele înşirate mai sus le implică:
a. “Ar trebui să-şi respecte întotdeauna promisiunile”.
Aşteptarea falsă specifică este de a ne aştepta ca toţi oamenii să-şi respecte întotdeauna promisiunile pe care le fac - lucru evident imposibil: din diferite motive dependente sau independente de ei oamenii nu-şi pot respecta întotdeauna promisiunile.
Înţelegând aceasta, înţelegem şi că acest caz în care cunoştinţa întârzie este unul în care o promisiune nu a putut fi respectată – urmează să vedem mai târziu de ce.
b. “El întotdeauna întârzie dar ar trebui să nu întârzie niciodată”.
Aşteptarea falsă e evidentă: din diferite motive fiecare dintre noi întârziem mai des sau mai rar la diferite întâlniri.
Vedem astfel că raţionamentele greşite identificate la punctul 4. sunt caracterizate de aşteptări false evidente (ne aşteptăm să se întâmple lucruri imposibile) şi astfel le eliminăm pe acestea din psihic.
Odată cu eliminarea şi înlocuirea lor cu raţionamente corecte (“Oamenii întârzie uneori, iar alteori ajung la timp la întâlniri din motive dependente sau independente de ei. “) starea de mânie (enervare) vedem că dispare “ca prin minune”, nemaiavând deocamdată ce indica.

Exemplul 2 Claudiu lucrează la calculator şi i se tot blochează programele cu care lucrează.
1. Starea este aceea de iritare, enervare…
2. Evenimentul este modul de funcţionare al calculatorului.
3. Raţionamentele identificate în acel moment sunt:
- “Fir-ar să fie de calculator, iarăşi s-a blocat”.
- “Calculatorul ăsta este prost de-a binelea, eu fac tot ce trebuie şi el se tot blochează”.
4. Raţionamentele greşite profunde implicate de raţionamentele de mai sus sunt:
- “Ar trebui ca acest calculator să nu se blocheze niciodată”.
Ştim însă că din diferite motive legate mai ales de proasta folosire a calculatorului de către utilizator acesta se mai blochează din când în când.
- “Ar trebui ca eu întotdeauna să fac bine ceea ce fac: ar trebui ca eu să nu greşesc niciodată”.
Aşteptarea falsă este evidentă: omul este supus greşelii – astfel că greşeşte din când în când: conştientizând acest adevăr, e important să înveţe din ele şi să fie atent să nu le mai repete.

Exemplul 3 Anda stătea la coadă la ghişeu la o bancă şi cineva a intrat în faţă.
Fără să zică nimic, ea s-a mâniat în sinea ei din cauza faptului că oamenii nu respectă regulile…
1. Starea este de iritare, agitaţie, stres, mânie…
2. Evenimentul e cel descris mai sus.
3. În acel moment, Anda lăsa să se manifeste în psihicul ei raţionamente de genul:
a. “Ce oameni nesimţiţi: intră peste rând – să stea şi ei la coadă ca toţi ceilalţi”.
b. “De ce nu respectă şi ei regulile ca toţi ceilalţi? Dacă n-aş fi o doamnă le-aş zice câteva…” etc.
4. Raţionamentul greşit implicat de cele de mai sus este:
- “Ar trebui ca toţi oamenii întotdeauna să respecte diferitele reguli sociale (explicite sau tacite).”
Ştim că regulile nu sunt respectate întotdeauna de toţi oamenii, aşa că aşteptarea falsă pe care o avea Anda în acel moment este evidentă.
Prin starea de suferinţă psihică specifică mâniei, supraconştientul i-a semnalizat Andei că susţine în acel moment în sine (în mod explicit sau implicit) un raţionament greşit.
Acesta, odată identificat şi corectat duce la dispariţia stării de mânie.

Observaţie: Identificarea şi corectarea raţionamentului greşit identificat la punctul 4 trebuie repetată în mod conştient, de mai multe ori, în circumstanţe similare celor de mai sus (când automatismul mâniei va vrea să se manifeste de la sine), până când raţionamentul nou creat (cel corect) se transformă el însuşi într-un automatism psihic, manifestându-se în locul celui greşit de acum înainte (în circumstanţele în care înainte se manifesta cel greşit).
De aceea Armonizarea Psihică individuală cere un efort conştient îndelungat: nu se face peste noapte!

Exemplul 4 Fiind în bucătărie, mama Gabrielei i-a spus pe un ton mai răstit să fie atentă şi să amestece într-o cratiţă care era pe foc (pentru a nu i se prinde conţinutul de fundul cratiţei).
1. Starea care a apărut în acele circumstanţe era una de iritare, de mânie…
2. Circumstanţele sunt cele de mai sus.
3. În acele momente, în psihicul Gabrielei erau găzduite raţionamente de genul:
a) “Numai la mine se răsteşte”.
b) “Putea să se ducă şi singură”.
c) “Ce-mi dă mie ordine, ştiu şi singură să amestec…”.
4. Raţionamentele greşite implicate de cele de mai sus (care sunt susţinute implicit dacă cele enumerate la punctul 3 sunt susţinute în psihic, fiind de fapt rădăcina acelora) sunt de genul:
a) “Ar trebui ca niciodată să nu se răstească nimeni la mine”.
Ştim că din diferite motive, oamenii ridică din când în când vocea.
A ne aştepta să nu o facă niciodată e ca şi cum ne-am aştepta ca vaca să zboare etc. – înseamnă a susţine în psihicul nostru o aşteptare falsă (lucru semnalizat de supraconştient prin semnalul de suferinţă psihică specific stării de mânie).
b) “Ar trebui ca întotdeauna eu să fac singură toate lucrurile pe care pot să le fac singură.”
Nu întotdeauna lucrurile pe care le putem face ajungem să le şi facem.
A ne aştepta la contrariu este evident o aşteptare falsă.
c) “Ar trebui ca nimeni niciodată să nu-mi dea mie ordine”.
Oamenii fac ce vor cu limba lor şi din când în când “dau şi ordine” la alţi (din diferite motive şi în diferite circumstanţe).

Observaţie: În psihic, la un moment dat se pot manifesta deodată mai multe tipuri de raţionamente greşite: în acest caz trebuie analizate şi identificate pe rând greşelile ce le caracterizează pe fiecare.
La un moment dat putem fi siguri că în psihicul nostru nu se mai manifestă nici un raţionament greşit, doar dacă semnalul de suferinţă psihică cu diferitele sale manifestări nu se mai manifestă şi se manifestă doar semnalul de armonie (o stare de pace, linişte, relaxare, de “bine”).
După un număr de cazuri de raţionamente greşite specifice mâniei (sau orgoliului sau tristeţii etc.) identificate şi corectate, se identifică procesul general care stă în spatele oricărei manifestări a mâniei (anume, formula generală a aşteptării false specifice mâniei) şi astfel aceasta va înceta să ne mai deranjeze în mod serios.
Putem şti deci că am eliminat din psihic automatismele greşite dacă acestea nu se mai manifestă (nu ne mai deranjează) în circumstanţe în care înainte o făceau.

Exemplul 5 Corina s-a mâniat pentru că colegele ei de apartament au plecat să alerge prin parc fără să o invite să vină şi ea cu ele.
1. Starea pe care a simţit-o atunci “a fost una neplăcută”, specifică mâniei.
Prin această stare, supraconştientul o atenţiona că chiar în acel moment în psihicul ei se manifesta un raţionament greşit.
2. Circumstanţele în care semnalul mâniei a apărut au fost cele menţionate mai sus.
3. În acele momente, în psihicul Corinei se manifesta un raţionament de genul următor:
- “Colegele mele sunt nişte persoane aiurea; sunt total lipsite de bun simţ…”
4. Raţionamentul greşit implicat de raţionamentul de mai sus este următorul:
“Toţi oamenii ar trebui să aibă întotdeauna bun simţ (să se comporte aşa cum consider eu că ar trebui să se comporte)”.
Aşteptarea falsă în acest caz e evidentă: oamenii nu se comportă întotdeauna aşa cum vrem noi să o facă.
A aştepta contrariul este o dovadă de ignoranţă în ceea ce priveşte realitatea (atitudinile comportamentale ale oamenilor).

***
20. Ne vom opri aici cu exemplele în ceea ce priveşte raţionamentele greşite specifice mâniei.
21. Pe baza lor şi pe baza cunoaşterii formulei de manifestare a aşteptărilor false în general, se poate identifica cu uşurinţă care sunt greşelile de raţionament specifice în cazul diferitelor forme de manifestare ale mâniei.
22. Vedem că în ceea ce priveşte aceste aşteptări false, forma lor generală este aceeaşi: diferă doar obiectul în legătură cu care se creează aceste aşteptări false, diferă doar motivul specific (circumstanţele specifice) aduse ca argument pentru manifestarea mâniei.
23. Aceste circumstanţe specifice sunt infinit variate (“omul se poate mânia din orice”), dar nu ele sunt definitorii pentru apariţia stării de mânie, ci doar raţionamentele greşite pe care ni le formăm în legătură cu aceste circumstanţe, aşteptările false pe care le susţinem în noi (dobândite de obicei prin copiere din societate) în legătură cu natura acestor obiecte.
24. Astfel ne aşteptăm să se întâmple lucruri care sunt imposibil să se întâmple: ca toţi oamenii să se comporte aşa cum vrem noi, ca toate lucrurile să meargă de la sine (fără rezistenţe), ca starea unor obiecte să nu se deterioreze niciodată etc."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Amintirea de conştient

2008-04-21T01:26:00.000+03:00

"1. După ce dobândim capacitatea de detaşare de propriile moduri de gândire (de vechile automatisme), după ce “trezim” conştientul, trebuie să-l menţinem trezit şi facem aceasta punându-l să lucreze: să analizeze cu atenţie şi spirit de discernământ tot ceea ce-l înconjoară şi toate raţionamentele pe care el le creează.
2. Pentru aceasta trebuie să practicăm “amintirea de conştient” (de “sine”), care presupune a nu mai lăsa să se manifeste în mod automat subconştientul (automatismele lui mentale) şi a analiza atent, conştient toate circumstanţele cu care ne confruntăm.

***
3. Majoritatea oamenilor acţionează mai tot timpul (98% din el) cu conştiinţa “adormită”, din “instinct”, pe pilot automat, acţionează mecanic, sub influenţa automatismelor din psihicul lor, lăsându-se modelaţi de exterior (mediu), fără să opună nici cea mai mică rezistenţă.
4. Ei nu fac ce vor ei, nu sunt stăpâni pe ei, ci viaţa (exteriorul, împrejurările, circumstanţele) îi ghidează şi le dau o direcţie vieţii lor.
5. Prin urmare psihicul oamenilor cuprinde o mare mulţime de automatisme de gândire (nişte răspunsuri/ reacţii standard pe care de obicei le-au copiat automat din societate şi pe baza cărora acţionează); automatisme de gândire, pe care însă nu au stat niciodată să le analizeze spre a vedea dacă sunt corecte, sau dacă nu cumva au copiat din instinct de turmă un mod greşit de gândire specific societăţii în care trăiesc, mod care o să le provoace suferinţă mai devreme sau mai târziu.
6. Psihicul nostru nu este obişnuit (nu a fost învăţat de societatea actuală) să gândească, să aibă o atitudine critică (în sens constructiv) faţă de mediul înconjurător.
7. De aceea e necesar un proces de instalare în propriul psihic a unei atitudini de alertă percepţie, de critică constructivă, de triere a informaţiilor cu care vine în contact, de analiză lucidă, profundă, a mediului în care se află.
8. Pentru aceasta, mai întâi trebuie să ne aducem “aminte de noi”, cât mai des posibil, să ne aducem aminte că mai suntem şi noi printre circumstanţe, că avem şi noi o vorbă de spus, că nu este neapărat să funcţionăm tot timpul ca nişte roboţi fără gândire proprie care au copiat automat (eventual cu minore ajustări) gândirea societăţii în care s-au născut.
9. Trebuie să învăţăm să fim revoluţionari, să trecem prin filtrul raţiunii proprii cât mai profund posibil toate aspectele sociale, filozofice, religioase, ştiinţifice, economice, psihologice,… cu care ne întâlnim.

***
3. Când practicăm “amintirea de conştient” pe parcursul zilei (de cât mai multe ori) vom fi atenţi pentru a conştientiza cât mai profund următoarele trei aspecte fundamentale de manifestare specifice fiecăror circumstanţe cu care ne confruntăm la un moment dat:
3.1- Spaţiul – analizăm atenţi la detalii spaţiul, locul în care ne aflăm în acel moment (stabilim poziţia noastră în acel spaţiu prin observare atentă şi analiză conştientă a lui, prin conştientizarea perceptivă atentă a fiecărui detaliu ce îl caracterizează: forme, culori, obiecte, persoane etc.)
3.1.1 Astfel vom căuta să observăm amănunţit ceea ce ne înconjoară, în cele mai mici detalii, vom căuta să obligăm mintea să raţioneze, să se întrebe dacă aceste “detalii” sunt normale, logice, raţionale, chiar dacă în general lucrurile par să fie normale.
3.1.2 Ne vom întreba ce căutăm noi în acel spaţiu, dacă prezenţa noastră acolo ne este utilă, ne este favorabilă, în cel mai înalt grad, dacă fiind prezenţi în acel spaţiu (de exemplu prin baruri pe cale de a ne îmbăta “criţă”, în manifestaţii pe cale de a ne bate, etc.) nu ne facem mai mult rău decât bine.
3.1.3 Ne vom întreba, în acele momente, dacă luăm o atitudine corespunzătore acţiunilor desfăşurate în acel spaţiu, o atitudine care să ne fie favorabilă.
3.1.4 De obicei acţionăm pe pilot automat, suntem prezenţi în anumite spaţii purtaţi de circumstanţe, fără a ne întreba ce căutăm noi acolo, dacă foloseşte la ceva prezenţa noastră acolo.
3.1.5 De aceea pentru a stabilii acest lucru e necesară de fiecare dată o analiză profundă (de detaliu) a motivaţiilor care ne-au adus în acel spaţiu.
3.1.6 E imperios necesar să nu ne lăsăm purtaţi de curent, să nu acţionăm automat, să nu gândim la suprafaţă purtaţi de motivaţii puerile, să căutăm a gândi tot timpul profund, pentru a găsi cauze şi efecte care vin şi merg dincolo de precedentele, respectiv următoarele, cinci minute.
3.1.7 E apoi deasemenea foarte util să identificăm şi cît mai multe din efectele (pozitive şi/ sau nergative) care vor apărea în timp ca urmare a prezenţei noastre la un moment dat într-un anumit spaţiu.

3.2- Timpul – ne întrebăm: “Unde am fost mai înainte, unde suntem acum şi unde urmează să mergem?” (conştientizăm deci atenţi poziţia noastră în timp).
3.2.1 Pentru ca acţiunile noastre să ne fie cât mai utile e necesar să localizăm întotdeauna atât poziţia noastră în spaţiu, cum am arătat mai înainte, cât şi poziţia noastră în timp.
3.2.2 Astfel trebuie să ştim unde am fost mai înainte de timpul prezent şi unde urmează să mergem, trebuie să ne reactualizăm direcţia pe care ne-am stabilit-o şi pe care vrem să mergem în continuare pentru a ne atinge scopurile propuse.
3.2.3 De multe ori rătăcim fără o direcţie anume, fără un scop anume.
3.2.4 Astfel nici nu obţinem şi nici nu vom obţine ceva anume.
3.2.5 Trebuie să ne stabilim o direcţie anume pentru a obţine maximul de avantaj din acţiunile noastre, sau dacă deja avem o anumită direcţie să ne întrebăm prin prisma celor 3 întrebări fundamentale:
”- unde am fost mai înainte?
- unde sunt acum?
- unde voi merge (unde voi ajunge) mai departe?”,
dacă această direcţie e cea bună, e cea care ne apropie cel mai mult de ceea ce ne dorim cu toţii: linişte, pace, fericire, armonie.
3.2.6 Trebuie să ne obişnuim a ne pune cât mai des aceste întrebări pentru a conştientiza cât mai bine, cine suntem şi ce vrem să obţinem cu adevărat.
3.2.7 Amintindu-ne trecutul (fără regrete sau păreri de rău), întărim poziţia prezentului, dându-i un sens acestuia, iar pe această bază putem proiecta un viitor oarecare.
3.2.8 Dacă nu ştim şi nu conştientizăm, unde am fost şi unde suntem, e clar că nu vom şti, nu vom conştientiza, nici unde vom merge.
3.2.9 E imperios necesar să conştientizăm sensul şi direcţiile cele mai bune pe care le putem da acţiunilor noastre în timp şi în spaţiu pentru a nu mai fi la cheremul valurilor vieţii, pentru a nu mai fi purtaţi la întâmplare de mofturile mediului înconjurător, pentru a deveni stăpâni pe noi şi pe deplin responsabili de ceea ce trăim şi simţim, pe deplin în control asupra potenţialităţilor noastre.
3.2.10 Deci, dragi fraţi şi surori, întrebaţi-vă cât mai des, şi încearcaţi să conştientizaţi cât mai bine, răspunsurile pe care vi le daţi la următoarele 3 întrebări: “unde am fost mai înainte?; unde sunt acum?; unde voi merge de aici?”
3.2.11 Credeţi-mă, e în avantajul vostru major să ştiţi cu mare claritate ce vreţi cu adevărat!

3.3- Mentalul – suntem atenţi să nu ne implicăm în circumstanţele specifice timpului şi spaţiului “uitând de noi”, să nu ne identificăm cu vechi automatisme mentale declanşate de acele circumstanţe şi să nu lăsăm imaginaţia să scape de sub control pierzându-ne în speranţe deşarte sau himere irealizabile (care ne distrag atenţia de la prezent).
3.3.1 E în avantajul nostru evident să ne amintim mai mereu, în mijlocul împrejurărilor de care suntem asaltaţi cine suntem şi ce vrem noi de fapt să obţinem în acele momente.
3.3.2 E necesar astfel să rupem acele automatisme mentale neavantajoase pe care le avem în psihic şi, în acest sens, un ajutor semnificativ, este şi efortul conştient pe care va trebui să-l facem spre a nu ne identifica (cel puţin pe perioada execiţiului) cu diverse gânduri, probleme, emoţii cu care intrăm în contact.
3.3.3 Pur şi simplu vom sta ceva vreme şi vom privi ce gânduri avem, pur şi simplu vom sta şi vom privi lucrurile şi problemele din faţa noastră, sau emoţiile pe care le avem, fără a ne pune în “pielea acestora”.
3.3.4 Încearcăm în acele momente să privim aceste aspecte detaşat, încercăm să le analizăm cât mai obiectiv cu putinţă.
3.3.5 E necesar astfel, ca în primul rând, noi, pur şi simplu să observăm şi atât!
3.3.6 Astfel o să constatăm că putem vedea mult mai multe aspecte ale problemelor cu care ne confruntăm (aspecte care ne ajută apoi să le găsim soluţii acestora).
3.3.7 Această vizune extinsă e posibil să apară deoarece acum nu mai suntem agitaţi, implicaţi, prinşi şi stresaţi de problema (gândul, emoţia) respectivă.
3.3.8 Acum noi pur şi simplu stăm liniştiţi, în pace, şi analizăm detaşaţi aceste gânduri şi emoţii, le privim oarecum ca fiind ceva exterior nouă (deşi ele fac parte din identitatea nostră integrală).
3.3.9 Diversele gânduri sau emoţii vin şi pleacă, conştientul rămâne.
3.3.10 El este creatorul acestor gânduri şi emoţii.
3.3.11 Odată conştientizat acest adevăr, multe gânduri şi emoţii nesemnificative, dar sâcâitoare vor dispărea.
3.3.12 Multe probleme, vom vedea astfel, că nu sunt aşa de grave pe cât credeam pe vremea când ne identificam exagerat cu jocul lor, şi vom conştientiza că de fapt ne agitam nejustificat de mult pentru nişte lucruri cu adevărat fără importanţă raportat la ceea ce este cu adevărat important: stăpânirea de sine, binele, frumosul, căutarea adevărului, Idealul.

3.3.13 E necesar apoi să nu ne implicăm în diferite acţiuni “uitând de noi”.
3.3.14 Vom căuta astfel să fim cât mai conştienţi de ceea ce facem, cât mai conştienţi de consecinţele reale ale acţiunilor pe care le desfăşurăm.
3.3.15 Să nu ne imaginăm însă consecinţe “fabuloase” ci trebuie să căutăm să vedem cît mai obiectiv doar consecinţele adevărate, reale.
3.3.16 E nevoie astfel de o dublă atenţie: pe de o parte să fim atenţi la acţiunile pe care le întreprindem iar pe de altă parte să fim atenţi la conştientul (psihicul) propriu şi la adevăratele motive care ne îndeamnă să facem acele acţiuni.
3.3.17 Acestea trebuie analizate la sânge pentru a vedea cu adevărat dacă ele sunt corecte, dacă vor putea fi atinse cu adevărat.
3.3.18 Mulţi oameni implicându-se exagerat (şi uitând de ei astfel) în acţiunile pe care le fac îşi zic: “trebuie să obţin cutare sau cutare lucru pentru că trebuie, pentru că nu se poate altfel: trebuie şi aşa o să fie!”
3.3.19 Şi astfel, de multe ori, vor să obţină lucruri imposibile, îşi creează aşteptări false în legătură cu rezultatul acţiunilor lor, nu iau în calcul posibilitatea unui eşec, pentru a avea astfel un plan de rezervă şi astfel vor fi luaţi prin surprindere la impactul cu realitatea obiectivă, care nu se schimbă după placul lor şi vor suferi, fiind incapabili să se adapteze optim acestei realităţi.
3.3.20 Dragul nostru frate întru fiinţă nu te implica uitând de tine, nu te lăsa în voia pasiunilor, a emoţiilor, a raţiunilor superficiale.
3.3.21 Nu încerca să transformi cu orice preţ realitatea după placul tău, că nu vei reuşi.
3.3.22 Mai înţelept este să CONSTAŢI care este această realitate şi să TE ADAPTEZI EI, să-i cunoşti legile şi modul ei de a fi şi să te integrezi lor.
3.3.23 Astfel nu vei fi luat prin surprindere şi nu vei suferi, pentru că, cunoscând realitatea, nu te vei aştepta niciodată să se întâmple lucruri imposibile.
3.3.24 De fapt, nu te vei aştepta niciodată la altceva decât la ceea ce se întâmplă, indiferent de ceea ce se întâmplă!
3.3.25 Asta înseamnă a trăi în prezent!
3.3.26 Asta nu te împiedică însă să iei atitudine în cadrul acestei realităţi dacă e cazul.
3.3.27 Această atitudine îţi e îndreptată spre Iubire, Cunoaştere şi Forţă; înspre Bine, Adevăr şi Frumos; înspre Libertate, Dreptate şi Unitate; înspre Absolut (perfecţionare, desăvârşire) şi orice altă atitudine nu-ţi poate fi sortită decât eşecului.

3.3.28 Vom căuta apoi ca pe cât posibil pe durata exerciţiului de amintire de conştient să nu avem o imaginaţie scăpată de sub control.
3.3.29 În acele momente Gândurile nu trebuie lăsate să meargă, să se desfăşoare aşa, la întâmplare, unele din altele, fără a le da nici o direcţie precisă, pentru că aceasta înseamnă doar o pierdere de timp.
3.3.30 Gândurilor trebuie să li se dea un scop precis, o direcţie pe care să o urmeze.
3.3.31 Doar astfel ne vor fi cu adevărat utile şi ne vor ajuta să rezolvăm problemele cu care ne confruntăm mult mai repede, şi mult, mult mai bine!
3.3.32 Gândurile oricum se succed unele după altele.
3.3.33 Rămâne ca noi să nu le lăsăm să se succedeadă la întâmplare şi să le dăm o direcţie.
3.3.34 Nu trebuie să ne pierdem vremea cu a ne imagina realizarea a tot felul de dorinţe himerice pe care ştim clar că nu le putem realiza.
3.3.35 Ştim că ne complacem doar în visare şi ne facem inima amară că nu le putem îndeplini.
3.3.36 Dacă tot ne place să ne gândim la lucruri greu de realizat, nu e suficient dacă ne tot spunem “ce bine ar fi dacă…”, ci e necesar să ne stabilim clar ceea ce vrem să obţinem; dacă e posibil să obţinem ceea ce vrem să obţinem şi dacă da, ce trebuie să facem pentru a-l obţine; iar apoi să facem ceea ce trebuie să facem.
3.3.37 A visa doar aşa, ca să ne aflăm în treabă, e pierdere de vreme, pe lângă faptul că atunci e foarte probabil să accesăm şi diferite moduri greşite de gândire pe care le avem (lene, tristeţe, mânie…, credinţe dogmatice) şi vom suferi.
3.3.38 Vom suferi pentru că avem speranţe deşarte, aşteptări false, atitudini greşite faţă de noi şi faţă de realitate, faţă de ceea ce ne înconjoară.

***
4. Amintirea de Conştient presupune deci analiza atentă, critică a circumstanţelor cu care ne confruntăm în momentul prezent şi a reacţiilor mentale pe care le avem la aceste circumstanţe.
5. Ea este la mijloc între exerciţiul de contemplare şi Armonizarea Psihică propriuzisă, având cum am mai spus rolul de a întări capacitatea de detaşare şi de analiză atentă discriminativă a realităţii, pe care o are conştientul nostru la un moment dat.

***
6. Subliniind din nou importanţa acestui exerciţiu de amintire de conştient, e util să mai precizăm că el trebuie făcut de cât mai multe ori posibil în decursul unei zile (de câte ori ne aducem aminte de el), dacă vrem să ajungem într-un timp cât mai scurt la o cunoaştere a realităţii cât mai apropiată de ceea ce există cu adevărat.
7. De fiecare dată când vom face acest exerciţiu fie că suntem în casă, la televizor, pe drum, în troleu, la serviciu, la cineva în vizită…; ne vom concentra deci atenţia asupra celor trei aspecte fundamentale menţionate: spaţiul, timpul şi mentalul (cu neimplicarea, non-identificarea şi controlul imaginaţiei aferente acestuia) încercând să le analizăm cât mai atent pentru a ne mări CONŞTIINŢA, gradul în care suntem conştienţi de noi şi de ceea ce ne înconjoară cu rezultate ce evident nu pot fi decât în avantajul nostru.

***
8. Am descris până acum fundamentele pe care se bazează Armonizarea Psihică, condiţiile şi diferite metode ajutătoare pentru începerea ei şi de asemenea mersul şi etapele ei.
9. Pe baza acestor informaţii cei care vor să parcurgă procesul de Armonizare Psihică pot începe de acum să o facă.
10. În continuare, vom descrie aplicaţii cazuistice care să-l familiarizeze şi mai mult pe novice cu modul de practică concretă a procesului de Armonizare Psihică."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Cele două lumi

2008-04-21T01:14:00.000+03:00

"1. Dacă am împărţi (bineînţeles doar din considerente didactice) lumea în două părţi: una interioară (psihico - emoţională) şi una exterioară (fizico - socială) putem face o paralelă între mecanismele specifice celor două lumi, pentru a le înţelege mai bine pe fiecare dintre ele.
2. Astfel, în cadrul lumii exterioare, în cazul sistemului social elementele acestui sistem efectuează fiecare acţiuni specifice, constituind şi susţinând astfel legile necesare menţinerii existenţei şi armoniei sistemului social.
3. Prezenţa elementelor perturbatoare în acest sistem (a hoţilor, mincinoşilor, ucigaşilor, scandalagiilor etc.) este semnalată imediat de suferinţele pe care le resimt diferite elemente ale sistemului, ca urmare a acţiunii lor şi imediat se iau măsuri de împiedicare a manifestării acestor elemente (sunt prinse, judecate, închise sau ucise) şi astfel se reface armonia tulburată.
4. În cazul sistemului corpului fizic e la fel: prezenţa elementelor perturbatoare (viruşi, bacterii, corpuri străine, celule canceroase, etc.) e imediat semnalizată de prezenţa durerii şi se iau imediat măsuri (de către sistemul imunitar intern ajutat sau nu prin diferite intervenţii chirurgicale sau medicamente externe) pentru eliminarea din sistem a lor.
5. Astfel dacă în “lumea exterioară” luăm cu fermitate măsuri împotriva elementelor perturbatoare, la fel trebuie să facem şi în cazul “lumii interioare” (psihico - emoţionale) dacă vrem să-i menţinem acesteia armonia.
6. În cazul acesteia, elementele perturbatoare sunt raţionamentele greşite specifice diferitelor nivele mentale despre care am discutat mai înainte şi prezenţa lor în psihic e semnalată prin apariţia semnalului de suferinţă psihică (sub diferite forme specifice).
7. Când apare acest semnal e momentul să luăm măsuri pentru a înlătura din “lumea interioară” aceste elemente perturbatoare pentru a se reface armonia interioară distrusă.
8. Vedem astfel că putem vorbi de o armonie interioară şi de o armonie exterioară, de o dreptate interioară şi de o dreptate exterioară.
9. Dreptatea exterioară cere să luăm măsuri împotriva elementelor perturbatoare.
10. La fel o face şi dreptatea interioară!
11. Pentru a fi armonizaţi pe deplin trebuie deci să armonizăm nu numai exteriorul, ci şi interiorul (psihicul) deopotrivă.
12. Acest lucru îl putem face cu maximă eficienţă prin metodele şi tehnicile specifice procesului de Armonizare Psihică."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Conştientizarea profundă a imposibilităţii cunoaşterii de esenţă a realităţii

2008-04-21T01:10:00.000+03:00

"1. Sistemul intuitiv cu raţionamentele care îl caracterizează are rolul de a previziona evenimentele şi de a orienta acţiunea fiinţei proprii pe o perioadă nelimitată (infinită) de timp.
2. Raţionamentele specifice acestui sistem sunt cele prin care ne raportăm la fenomenele date experienţei conştiinţei (cum sunt cele de existenţă – nonexistenţă, viaţă – moarte, distrugere – creaţie, percepţie – nonpercepţie, spaţiu, timp, gândire, materie, energie, substanţă, etc.) încercând a le înţelege pe acestea în profunzime; sunt cele prin care încercăm să precizăm ce sunt aceste fenomene şi care sunt rolurile lor de esenţă (în eternitate);
2.1 şi nu cum se manifestă şi căror legi se supun (această înţelegere o căutăm cu mentalul concret (analitic) şi cu mentalul existenţial – filosofic).
3. Cu raţionamentele corecte specifice sistemului intuitiv deja trebuie să ne recunoaştem limitele, să recunoaştem limitele percepţiei, limitele raţiunii, limitele cunoaşterii perceptive şi lingvistice (conceptuale).
4. Raţionamentele greşite specifice acestui nivel sunt caracterizate de aşteptări false prin care ne aşteptăm să cunoaştem realitatea sau un element al ei în esenţa lui, să-l cunoaştem în mod absolut (credem că acea cunoaştere pe care o avem despre acela este unica adevărată şi este şi absolut suficientă).
5. E nevoie deci, pentru a elimina din psihic aceste raţionamente greşite, de a conştientiza în profunzime că percepţia şi raţiunea noastră sunt limitate şi din acest punct de vedere sunt relative şi astfel acestea nu ne pot furniza o cunoaştere absolut certă la nivel de esenţă a niciunui fenomen.
6. Percepţia directă ne poate furniza o oarecare certitudine doar din anumite puncte de vedere, doar relativ la anumite unghiuri de percepţie a realităţii dar în nici un caz relativ la întreaga realitate (la toate “unghiurile” posibile de percepţie ale realităţii).
7. Dacă susţinem în psihic o aşteptare falsă prin care considerăm că deţinem vreo cunoaştere absolută, de esenţă a realităţii sau fenomenelor ei (o cunoaştere care nu e nevoie să se schimbe odată cu schimbarea sistemelor) atunci suntem atenţionaţi de supraconştient prin semnale specifice de suferinţă (agitaţii, nelinişti, obsesii, etc.).
8. Astfel fanatismele şi absolutismele sunt semnalate prompt de Supraconştient şi e cazul să purcedem imediat la restructurarea cogniţiilor specifice acestora dacă nu vrem să ne distrugem armonia şi mai mult, atunci când din cauza lor vom fi incapabili să ne adaptăm continuei schimbări a sistemelor (prin accesul la informaţii noi, la acţiuni noi, etc.).

9. Sunt diferite nivele de conştientizare a imposibilităţii cunoaşterii de esenţă a realităţii, dintre care două sunt mai importante:
9.1- unul intelectual, prin care înţelegem că realitatea este infinită şi că noi nu o putem cuprinde în întregime cu percepţia şi raţiunea noastră limitată;
9.2- unul intuitiv prin care simţim în mod direct “în cel mai adânc ungher al sufletului nostru” acest adevăr menţionat mai sus.
10. Pentru a atinge primul nivel este nevoie doar de o analiză puţin mai profundă a posibilităţilor de cunoaştere a fiinţelor manifestate.
11. Pentru a atinge al doilea nivel este nevoie de a încerca să înţelegem, în mod continuu şi neîntrerupt, pentru o anumită perioadă de timp doar un anumit aspect al realităţii (exemplu viaţa, spaţiul, percepţia, etc.), fără a ne lăsa atenţia să devieze de la acel obiect de cercetare.
12. Pe parcursul cercetării vom găsi răspunsuri peste răspunsuri despre ce ar fi acel fenomen, dar după o lungă perioadă de timp de practică (cel puţin câteva zile), la un moment dat vom conştientiza cu toată fiinţa noastră că nici un fenomen nu poate fi cunoscut în mod absolut (în esenţa lui), ci doar de o manieră relativă la diferite puncte de vedere.
13. Dacă realizăm doar la nivel intelectual că cunoaşterea de esenţă este imposibilă vom continua să fim “vizitaţi” din când în când de diferite fanatisme şi absolutisme, fără chiar ca să ne dăm cu seama de aceasta.
14. Dar după o experienţă la nivel intuitiv obţinută în urma demersului precizat mai sus va fi imposibil ca acest lucru să se mai întâmple şi atunci raţionamentele greşite specifice fanatismelor şi absolutismelor vor fi eliminate total din psihic.
15. Diferite metode de conştientizare a infinitului şi misterului de nepătruns al realităţii sunt folosite de sute şi mii de ani de diferite mişcări mistice care utilizează fiecare diferite tehnici meditative specifice.
16. Majoritatea covârşitoare a lor însă se bazează pe concentrarea continuă şi neîntreruptă o anumită perioadă de timp pe un anumit aspect al realităţii (obiect, desen, sunet, formulă, fenomen etc.).
17. De asemenea au fost cazuri de diferiţi indivizi care au realizat această concentrare în mod spontan, fără să ştie de vreo tehnică, datorită faptului că a început să-i preocupe extrem de mult înţelegerea unui anumit aspect al realităţii şi astfel atenţia le-a fost atrasă în mod spontan asupra acestuia o anumită perioadă de timp (specifică pentru fiecare individ), necesară a atinge conştientizarea profundă mai sus pomenită.
18. La nivel intuitiv deci, raţionamentul greşit specific este acela prin care considerăm că putem cunoaşte (percepe) esenţa unui fenomen (că putem percepe în mod absolut o realitate).
19. Putem să înlăturăm acest raţionament greşit prin conştientizarea profundă a faptului că cunoaşterea şi percepţia noastră sunt doar relative (nu absolute), sunt de suprafaţă (nu de esenţă) sunt doar diferite puncte de vedere relative la o realitate care în esenţa ei este infinită şi imposibil de înţeles în întregime - că realitatea este şi va continua pentru eternitate să rămână un mister!
20. Dacă nu facem acest lucru nu ne vom putea adapta optim şi prompt la continua schimbare a Sistemului, deranjând astfel armonia acestuia cu efectele de rigoare.

***
21. Aşteptarea falsă specifică mentalului intuitiv constă în a ne aştepta să putem cunoaşte şi (sau) să cunoaştem în mod efectiv, în mod absolut (de esenţă) un aspect sau altul al realităţii.
22. Forme de manifestare:
22.1- “Ar trebui ca întotdeauna cunoaşterea pe care o am să fie validă, indiferent de circumstanţele la care ea se referă”.
22.2- “Este necesar (trebuie cu necesitate) ca cunoaşterea pe care eu o am asupra întregii realităţii să fie absolut corectă (să nu fie relativă) şi nelimitată”.
22.2-etc."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Gândirea liberă şi idealurile

2008-04-21T01:05:00.002+03:00

"1. Sistemul psihic cuprinde cinci sisteme principale :
- sistemul emoţional-perceptiv-comunicativ;
- sistemul mentalului concret sau analitic;
- sistemul mentalului existenţial – filozofic;
- sistemul mentalului intuiţional;
- sistemul mentalului volitiv.

2. Printre principalele raţionamente greşite care se regăsesc la nivelul mentalului concret sunt şi cele specifice orgoliului, mâniei, fricii, lenii, lăcomiei, tristeţii şi desfrâului - pe acestea le vom cerceta pe fiecare în detaliu în aceasta lucrare.

3. În ceea ce priveşte sistemul mentalului existenţial – filozofic (cauzal), care cuprinde raţionamentele ce ne orientează acţiunea pe termen lung, el nu este în armonie atunci când se menţin în el raţionamente greşite specifice dogmatismelor, fanatismelor şi credinţelor neverificate şi raţionamente greşite care susţin în noi non-idealurile.

4. Cum am mai precizat, în cazul dogmatizării, aşteptarea falsă este aceea de a considera ca sigură cunoaşterea noastră (despre diferite aspecte, fenomene, stări) chiar dacă noi nu am verificat-o încă într-un mod ştiinţific bine întemeiat sau chiar dacă nu o vom putea verifica niciodată astfel.
5. Fiinţa umană dispune de trei surse mai importante pentru cunoaşterea realităţilor cu care se confruntă:
5.1- percepţia directă prin simţurile cu care este dotată;
5.2- raţionamentul;
5.3- mărturia.
6. Bineînţeles că singura în măsură să-i ofere o cunoaştere cât de cât certă, asupra unor aspecte ale realităţii, este percepţia directă şi că raţionamentul şi mărturia sunt doar indicatoare, ghizi care arată spre această percepţie şi nu pot fi considerate ca surse sigure de cunoaştere.
7. Dacă considerăm ca fiind relativ certe doar aspectele pe care anterior le-am perceput în mod direct (pentru restul aspectelor şi fenomenelor păstrându-ne o rezervă de incertitudine până când vom ajunge să le verificăm noi înşine în mod direct), atunci aşteptările false de tipul dogmatizării nu pot apare în psihicul nostru şi acest lucru este semnalat de supraconştient prin transmiterea stării de pace şi linişte mentală.
8. Dacă dimpotrivă, ne încăpăţânăm să susţinem ca fiind incontestabil adevărate nişte credinţe pe care nu le-am verificat niciodată sau pe care nu le vom putea verifica niciodată de o manieră ştiinţifică, supraconştientul ne transmite un semnal specific de suferinţă psihică, caracterizat printr-o anumită nelinişte, agitaţie şi stres mental.
9. Raţionamentele greşite specifice credinţelor nejustificate (dogmatice), dacă sunt menţinute în mod serios în psihic (aşa cum fac de exemplu diferiţi practicanţi “foarte zeloşi” a unor curente religioase, filosofice, ezoterice, politice etc.) dau naştere unor obsesii şi indecizii de-a dreptul chinuitoare pentru cel care comite această imprudenţă; obsesii şi indecizii care am văzut că de fapt semnalizează că cel în cauză nu a înţeles, nu s-a adaptat optim (de o manieră care să permită menţinerea existenţei şi armoniei proprii şi înconjurătoare) unor stimuli cu care se confruntă.
10. Orice raţionament abstract (nebazat pe percepţie directă) poate fi greşit, orice mărturie despre realităţi neevidente pentru totă lumea poate fi falsă, până în momentul când ea se verifică prin percepţie directă de o manieră şi printr-o metodologie ştiinţifică adecvată.
11. Când prin diferite credinţe nejustificate (dogmatice) susţinem în noi aşteptarea falsă că anumite raţionamente abstracte sau mărturii (de exemplu de natură „spirituală”)nu au nevoie de percepţie directă pentru a fi considerate certe supraconştientul ne semnalizează această eroare prompt.
12. Dacă nu luăm în considerare semnalele lui vom pune în pericol armonia şi existenţa noastră.
13. Aceste raţionamente specifice planului existenţial – filozofic sunt menite în principal a previziona evoluţia corectă a unor evenimente în viitor.
14. Probabilitatea acestei previziuni corecte creşte cu cât la baza ei considerăm doar datele relativ certe oferite de percepţia directă şi doar într-o mai mică măsură datele oferite de raţiunea abstractă şi de mărturia „spirituală”, fiind conştienţi că aceste date pot fi greşite (nefiind verificate încă) şi astfel să ne creăm un plan de acţiune de rezervă pentru cazul în care ele se dovedesc a fi greşite.
15. De fapt, datele specifice mărturiilor şi raţionamentelor a căror corespondenţă cu realitatea obiectivă (comună tuturor oamenilor) nu este verificată încă sunt date specifice credinţei, sunt date care au rolul de a ne indica să cercetăm anumite realităţi fără însă a ne garanta că aceste realităţi vor corespunde câtuşi de puţin cu ceea ce ştim din mărturiile altora sau cu ceea ce deducem raţional.
16. A le considera pe acestea ca fiind certe, atunci când nu le-am verificat încă, înseamnă a renunţa la prevedere, a renunţa la întocmirea unor planuri de rezervă şi astfel a pune în pericol existenţa sistemului nostru (deoarece în momentul confruntării cu realitatea, dacă aceasta este alta decât am crezut (pe baza unor mărturii) sau am raţionat că ar trebui să fie, vom fi luaţi prin surprindere şi nu mai apucăm să ne adaptăm optim ei – a se vedea de exemplu cazurile de trădare politică când datorită încrederii nejustificate, datorită credinţei, cel care o are cade victimă unor comploturi fără a mai apuca să se opună).
17. Această imprudenţă, prezenţa acestor raţionamente greşite de tipul dogmatismelor (credinţelor neverificate/ dogmatice) ne este semnalată prompt de supraconştient sub forma unor obsesii, îndoieli, indecizii, nehotărâri, nelinişti.
18. Depinde doar de noi să nu le ignorăm pe acestea şi să trecem imediat la eliminarea din psihic a raţionamentelor greşite specifice dogmatizării, înlocuindu-le cu nişte raţionamente specifice prudenţei (despre realităţile pe care nu le cunoaştem sau nu le-am cunoscut prin percepţie directă nu ne vom pronunţa niciodată cu absolută certitudine).
19. De asemenea e necesar să înţelegem că nici percepţia directă nu ne oferă întotdeauna date corecte despre realitate – în anumite circumstanţe şi împrejurări şi ea la rîndul ei poate fi alterată de intervenţia unor factori perceptivi perturbatori (iluzii optice, halucinaţii, iluzii auditive etc.).
20. De aceea nici percepţia directă nu trebuie luată ca sursă de certitudine absolută ci dor ca sursa de certitudine relativă (avînd însă în majoritatea cazurilor un mai mare grad de certitudine decât raţiunea şi mărturia) – urmând a se putea astfel ajusta ulterior dacă alte date ale percepţiei directe demonstreză prezenţa unor deformări perceptive în anumite procese perceptive anterioare.

***
21. Idealurile sunt toate principiile generale de acţiune care trebuie urmărite pe termen lung şi manifestate în forme specifice, în circumstanţe specifice, pentru a se putea astfel realiza şi menţine existenţa şi armonia sistemului propriu şi a celor înconjurătoare.
22. Idealurile se manifestă sub forma unor raţionamente corecte iar non – idealurile sub forma unor raţionamente greşite manifestate prin aşteptări false legate de efectul acţiunilor noastre viitoare.
23. Prezenţa non – idealurilor în psihic sau lipsa idealurilor e semnalată de supraconştient prin semnale de suferinţă psihică specifice.
24. Pentru ca un sistem să continue să existe, pe lângă scopurile mai mult sau mai puţin particulare pe care el şi le propune să le atingă pe termen lung şi scurt, elementele sale trebuie să urmărească să realizeze în forme particulare specifice şi câteva scopuri generale valabile pentru fiecare sistem (a căror realizare garantează pentru sistem continuitatea existenţei lui) ca de exemplu:
24.1- iubirea şi binele – fiecare element să caute să ajute cât îi stă în putinţă celelalte elemente spre a se armoniza mai bine;
24.2- dreptatea, armonia şi puterea – fiecare element să caute să participe pe cât poate la eliminarea din sistem a elementelor perturbatoare ale armoniei şi existenţei acestuia şi pentru a fi capabil de acesta să caute mereu să-şi mărească forţa de acţiune de care dispune;
24.3- cunoaşterea şi adevărul – fiecare element să caute să fie informat cât mai bine şi mai exact despre starea sistemului propriu şi a celor înconjurătoare la un moment dat, pentru a efectua cele mai bune acţiuni care se impun pentru menţinerea armoniei şi existenţei sistemului;
24.4- creaţia, datoria şi frumosul – fiecare element să fie conştient că dacă încetează să mai facă acţiunile specifice cu care este însărcinat de sistem sau încetează să găsească, să creeze soluţii noi utile şi eficiente (frumoase) la problemele noi cu care se confruntă, el pune în pericol existenţa sistemului şi implicit pe a sa proprie;
24.5- unitatea şi libertatea – fiecare element să fie conştient că el nu poate exista independent de Sistem, ci doar dependent de acesta (şi astfel să acţioneze pentru binele acestuia) şi că este liber să facă orice vrea, dar numai după ce mai întâi respectă legile de organizare a sistemului (când acestea duc la o armonizare superioară a acestuia).
24.6- perfecţionarea şi dezvoltarea continuă – fiecare element şi sistem trebuie să caute să se perfecţioneze, dezvolte şi adapteze continuu în funcţie de noile circumstanţe ale realităţii, dacă vrea cu adevărat să-şi păstreze existenţa şi armonia;
24.7- prudenţa şi prevederea (cumpătarea) – fiecare element să acţioneze cât mai mult pe baza percepţiei sale directe şi cât mai puţin pe baza mărturiei altora, iar când totuşi o face, să o facă doar temporar şi cu prudenţă şi doar pentru a le verifica pe acestea prin percepţie directă;
24.8- ş.a.

25. Non – idealurile, prin opoziţie la Idealuri, sunt acele raţionamente specifice care lăsate să se manifeste în noi duc la distrugerea armoniei sistemului propriu.
26. Aşa sunt cele specifice:
26.1- urii, răului, răzbunării;
26.2- nedreptăţii, haosului, slăbiciunii;
26.3- necunoaşterii şi minciunii;
26.4- distrugerii necontrolate, iresponsabilităţii (indiferenţei) şi acţiunii „urâte”;
26.5- individualismului şi anarhiei;
26.6- involuţiei şi degenerării;
26.1- imprudenţei şi credinţei oarbe (neverificate);
26.7- ş.a.

27. Aşteptarea falsă ce caracterizează non-idealurile e că ne aşteptăm să ne meargă bine încălcând legile sistemului şi acţionând de o manieră care duce la distrugerea acestuia, fără a conştientiza că astfel ne distrugem şi pe noi, datorită faptului că suntem legaţi şi dependenţi de sistem.
28. E de precizat aici că chiar dacă nu susţinem făţiş în psihic non – idealurile, o putem face (şi mulţi dintre noi o şi fac) în mod tacit (implicit), prin nesusţinerea permanentă în psihic a idealurilor.
29. Aici nu există cale de mijloc.
30. Raţionamentele corecte sistemului existenţial – filosofic sunt cele specifice idealurilor.
31. Dacă acestea nu se manifestă supraconştientul ne atenţionează prin transmiterea semnalelor de suferinţă psihică (specifice stării de iresponsabilitate (indiferenţă), de susţinere a anarhiei sau distrugerii neconstructive etc.).
32. Este atunci momentul să analizăm ce aşteptări false specifice non – idealurilor susţinem în acel moment în psihic şi astfel să corectăm raţionamentele greşite cărora acestea le corespund.

33. Printre non – idealurile la care trebuie să fim cel mai atenţi sunt:
33.1- susţinerea unei atitudine de indiferenţă şi iresponsabilitate faţă de mersul sistemului – aşteptarea falsă specifică este că ne aşteptăm ca sistemul să meargă bine fără ca elementele lui (şi deci implicit şi noi) să facă ceva în această direcţie.
33.2- susţinerea unei atitudini de distrugere neconstructivă (doar criticăm fără a veni şi cu soluţii) – aşteptarea falsă este că ne aşteptăm ca alţii să ne rezolve probleme pe care numai noi le putem rezolva.
33.2.1 Se produce aici un fenomen numit “dispersia responsabilităţii” – fiecare se aşteaptă ca alţii să facă ceva constructiv şi astfel până la urmă nimeni nu face nimic.
33.2.2 De precizat că fiecare trebuie să facă şi să acţioneze constructiv, altfel sistemul (ca sumă a elementelor) nu se poate menţine.
33.3- susţinerea unei atitudini de nesinceritate cu celelalte elemente ale sistemului şi chiar cu noi înşine.
33.3.1 Ne aşteptăm astfel în mod evident greşit să transmitem semnale false despre starea noastră celorlalte elemente, fără ca acestea să sesizeze acest lucru.
33.3.2 În cele din urmă ele vor sesiza că au fost înşelate şi îşi vor diminua încrederea în semnalele noastre, fapt ce va duce în cele din urmă la o izolare şi apoi la o eliminare din sistem (elementul ce nu semnalizează corect starea sistemului din punctul în care el se află pune în pericol tot sistemul – devine astfel un element perturbator al armoniei sistemului şi în cele din urmă este eliminat (a se vedea cazurile de trădare etc. );
33.4- susţinerea unei atitudini individualiste – ne aşteptăm ca nouă să ne meargă bine când celorlalte elemente ale sistemului le merge rău.
33.4.1 Toate elementele unui sistem sunt legate între ele: pentru ca fiecărui element să-i fie bine trebuie să-i fie bine şi sistemului – tuturor celorlalte elemente.
33.5- susţinerea unei atitudini de ignoranţă – nu ne preocupăm să receptăm cât mai bine şi mai clar semnalele celorlalte elemente ale sistemului şi astfel nu o să putem colabora optim cu ele, punând în pericol armonia sistemului.
33.6- susţinerea unor atitudini anarhice - uitând că astfel punem în pericol ordinea din sistem şi astfel implicit însăşi existenţa noastră.
33.6.1 Universul ca Sistem al Sistemelor este cosmos, ordine, nu anarhie.
33.6.2 Şi oriunde apare în el o atitudine anarhică este mai devreme sau mai târziu eliminată împreună cu elementul care o susţine.
33.7- susţinerea unei atitudini de imprudenţă, de credinţă oarbă în semnalele venite de la celelalte elemente ale sistemului.
33.7.1 Semnalele „slabe” sunt cele specifice raţiunii abstracte şi mărturiei „spirituale” - acestea nu trebuie considerate niciodată ca fiind certe până nu sunt verificate prin percepţie directă de o manieră ştiinţifică adecvată (necesară a fi parcursă şi pentru a elimina eventualele erori perceptive care pot afecta procesul percepţiei directe).
33.7.2 Doar semnalele primite prin percepţie directă trebuie considerate ca fiind relativ certe iar celelalte trebuie verificate cu mare atenţie dacă vrem să nu punem în pericol armonia sistemului.

33.8- susţinerea unei atitudini de încălcare a legilor unui sistem - aşteptarea falsă în acest caz e a considera că putem încălca aceste legi fără ca elementele sistemului să nu ia mai devreme sau mai târziu nici o măsură împotriva noastră.
33.8.1 Această măsură însă va veni negreşit, pentru că altfel se distruge sistemul (şi celelalte elemente nu au acest interes).
33.8.2 În plus, chiar dacă reuşim să distrugem sisteme mai mici, nu vom putea face acelaşi lucru (cel puţin nu la fel de uşor) cu sistemele mai mari (care au legi din ce în ce mai greu de distrus) din care acestea făceau parte şi astfel vom suferi consecinţele de rigoare.
33.9-ş.a.

34. Fiecare din atitudinile prezentate mai sus sunt semnalate ca fiind prezente în psihic de către supraconştient prin semnale de suferinţă psihică specifică:
34.1- stării de indiferenţă răuvoitoare sau naivă, sau stării de revoltă, sau de desconsiderare, dezgust, dezamăgire, de delăsare, sau de apatie etc.
34.2- stării de rea voinţă, de agresiune, de dispreţ;
34.3- stării de nesinceritate, de remuşcare, de frică de a nu fi prins cu minciuna;
34.4- stării de dispreţ, de invidie, de superioritate, de vanitate;
34.5- stării de delăsare, de apatie, de indiferenţă;
34.6- stării de revoltă, de agresiune, de furie, de ură, de mânie;
34.7- stării de obsesie, de indecizie, de nehotărâre, de nelinişte, de agitaţie interioară;
34.8- oricăreia din stările prezentate mai sus.

35. Putem fi deci siguri că atunci când aceste semnale specifice apar în psihicul nostru, exact în acel moment, purtăm în noi un raţionament greşit de forma non – idealurilor caracterizat prin aşteptări false specifice.
36. Astfel este cazul să trecem imediat la corectarea acestor raţionamente dacă vrem să refacem armonia sistemului.
37. Dacă vom reuşi supraconştientul ne va semnaliza prezenţa idealurilor opuse non – idealurilor prin semnale specifice:
37.1- astfel indiferenţei şi iresponsabilităţii i se opune (ca raţionament corect) iubirea şi căutarea binelui, care ne sunt semnalizate prin stări specifice cum sunt cele de iubire, de dăruire, de pace;
37.2- distrugerii neconstructive i se opune analiza critică constructivă, creativă, îndreptată spre frumos, semnalizată de stări specifice de elan creativ, de optimism, de respect şi simpatie faţă de ceilalţi oameni;
37.3- nesinceritatea este eliminată de sinceritatea absolută faţă de noi şi faţă de ceilalţi, semnalizată printr-o stare specifică ei (caracterizată prin deschidere şi neascundere);
37.4- individualismul păleşte în faţa smereniei şi iubirii;
37.5- ignoranţa se risipeşte în faţa cercetării şi deschiderii spre cunoaştere în mod nelimitat, semnalizată de lipsa unor frici sau dogme ce limitează cunoaşterea;
37.6- anarhiei i se opune ordinea, claritatea, coerenţa, care sunt semnalizate de toate semnalele specifice păstrării armoniei sistemului;
37.7- imprudenţei şi credinţei oarbe i se opune cercetarea prudentă şi sinceritatea cu noi înşine (adică susţinerea ca fiind relativ certe doar a acelor fenomene, stări, evenimente pe care le-am verificat noi înşine prin percepţie directă) semnalizată de prezenţa liniştii şi păcii interioare;
37.8- încălcării legii i se opune respectarea ei semnalizată de toate semnalele trimise de supraconştient care ne arată că armonia şi existenţa sistemului sunt bine păstrate: pacea, liniştea, relaxarea, acceptarea, seninătatea, calmul etc.
37.8-ş.a.m.d.

38. Iată deci că dacă suntem atenţi la semnalele supraconştientului putem acţiona prompt pentru refacerea armoniei distruse de apariţia şi menţinerea în psihic a unor raţionamente greşite şi astfel ne scurtăm perioada de suferinţă psihică şi refăcându-se armonia ne putem bucura de nesfârşitele minuni ale vieţii şi existenţei, îndeplinindu-ne în sistem diferite alte scopuri pe care ni le propunem spre realizare (legate de creaţie, cunoaştere, acţiune, experienţe, stări, etc.).

***
39. Aşteptările false specifice deci mentalului existenţial - filosofic constă în a ne aştepta să ne meargă bine fără a face acţiuni specifice pe termen lung pentru a întări armonia sistemului din care facem parte.
40. Formele concrete de manifestare pot fi de genul:
40.1- “Ar trebui ca alţii să găsească întotdeauna soluţii la problemele cu care mă (ne) confrunt (-ăm).”
40.2- “Ar trebui ca întotdeauna mărturiile celorlalţi despre anumite realităţi să fie corecte – eu nu trebuie să mai cercetez niciodată nimic (aflu nimic) pentru a mă adapta, căci au făcut-o alţii înaintea mea”
40.3- etc."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Studiu de caz: indrăgostirea

2008-04-21T00:57:00.002+03:00

"1. În fenomenul numit îndeobşte îndrăgostire sau „iubire” se împletesc mai mulţi factori importanţi şi este esenţial a-i înţelege pe fiecare dintre aceştia dacă dorim să înţelegem în profunzime acest fenomen.
2. Astfel, iubirea obişnuită pe care o cunosc majoritatea oamenilor cuprinde mai multe elemente care se împletesc:
- obsesia şi indecizia,
- ataşamentul neîntemeiat,
- atracţia sexuală şi
- iubirea propriu zisă (acolo unde este), care se poate manifesta ca o iubire – schimb sau ca o iubire – dar (necondiţionată).
3. Mai e de menţionat că iubirea e intim legată de cunoaştere: îi iubim pe cei care îi cunoaştem.
4. Acum să vedem de fapt ce se întâmplă în cazul fenomenului „îndrăgostirii”:
4.1- Datorită atracţiei sexuale naturale (care este un instinct şi are ca scop perpetuarea speciei) cei doi (un el şi o ea) se caută şi se întâlnesc.
4.1.1 De precizat aici că atracţia sexuală apare în ceea ce-l priveşte pe bărbat pentru toate femeile şi în ceea ce o priveşte pe femeie pentru toţi bărbaţii, fiind însă mai puternică faţă de indivizii mai bine armonizaţi (fizic, energetic, emoţional, mental).

4.2- Cei doi încep să se chestioneze, încep să se cunoască pentru a vedea dacă au ceva interese comune (de o natură sau alta).
4.2.1 Dacă văd că au câte ceva în comun hotărăsc să se mai întâlnească.

4.3- Începând cu a doua, a treia întâlnire încep să se manifeste în ei obsesia şi indecizia, care e luată de mulţi ca semn clar al îndrăgostirii („Dacă te gândeşti din ce în ce mai mult la el e clar că te-ai îndrăgostit!”) deşi aşa cum am văzut când am vorbit de obsesie şi indecizie acestea nu sunt decât semnale că s-a intrat în contact cu un stimul nou cu care deocamdată nu s-a realizat o armonizare (nu ştim încă ce acţiune, ce atitudine vom lua faţă de el).
4.3.1 În momentul când se ia această decizie obsesia dispare: „dacă punem dulapul într-un colţ nu ne mai deranjează” sau cu alte cuvinte dacă se lămureşte statutul celuilalt (el, ea devine prieten, prietenă stabilă sau soţ, soţie) obsesia faţă de el încetează.
4.3.2 Acesta este un lucru bun din punct de vedere al armoniei psihicului, dar datorită ignoranţei sociale în legătură cu mecanismele psihicului e considerat chiar pe dos: “Nu mai sunt îndrăgostit(ă)…” (obsesia a dispărut).
4.3.3 Deci obsesia specifică “îndrăgostirii” se menţine doar atâta timp cât statutul celuilalt este incert (nu ne-am hotărât “ce să facem cu el”, până unde vom merge în relaţia cu el etc.), atâta timp cât suntem indecişi în legătură cu un aspect sau altul al relaţiei.
4.3.4 Obsesia şi indecizia corespunzătoare pot să apară şi în cazul “îndrăgostirilor fictive”, de la distanţă – când începe să ne placă cineva deşi îl cunoaştem doar din vedere sau foarte puţin şi atunci îl (o) admirăm de la distanţă (cauza de bază pentru orice legătură este după cum am mai precizat atracţia sexuală) şi sunt cu atât mai puternice cu cât nu ne declarăm deschis intenţiile şi admiraţia faţă de celălalt, ajungând chiar chinuitoare la un moment dat (ele oricum în esenţa lor sunt chinuitoare, fiind semnale de alarmă, dar ele cresc cu atât mai mult cu cât le permitem să stea mai mult în psihicul nostru).
4.3.5 E necesar în acest caz, pentru a le elimina din psihic, o declarare cât mai grabnică a intenţiilor noastre faţă de celălalt fiind pregătiţi bineînţeles şi pentru eşec (care evident e cu atât mai mic cu cât declaraţia noastră e mai timpurie).
4.3.6 Deci, în momentul când apare obsesia şi indecizia este necesar să acţionăm imediat spre a le elimina din propriul psihic - prin lămurirea exactă a naturii relaţiei noastre cu celălalt la un moment dat.
4.3.7 Dacă facem aceasta suferinţa specifică corespunzătoare acestor semnale dispare şi ea.
4.3.8 Dacă noi nu ne precizăm poziţia să ştim că aceasta nu se va preciza singură – ar fi o aşteptare falsă să credem contrariul.

4.4- Când poziţiile în cadrul relaţiei încep să devină din ce în ce mai clar conturate obsesia şi indecizia dispar, dar cum oamenii nu sunt atenţi, în psihicul lor încep să se dezvolte alte raţionamente greşite: cele specifice ataşamentelor neîntemeiate.
4.4.1 Se va simţi acest lucru când vor apare certurile şi despărţirile (temporare sau totale): atunci se vor manifesta din plin aşteptările false specifice acestor ataşamente neîntemeiate şi ignorării rezistenţelor (cum sunt cele specifice mâniei, revoltei, tristeţii sau depresiei).
4.4.2 Suferinţa psihică ce le însoţeşte ne arată că raţionăm greşit, că nu conştientizăm faptul că toate legăturile din cadrul creaţiei sunt temporare, durând mai mult sau mai puţin, dar apoi terminându-se.
4.4.3 Astfel, când acest lucru se întâmplă suferim doar pentru că ne aşteptăm (raţionăm) că ar trebui să se întâmple ceea ce e imposibil să se întâmple - anume ca o legătură cu cineva sau ceva din cadrul creaţiei să dureze la infinit.
4.4.4 Culmea este, că datorită culturii sociale greşite, şi suferinţele ce semnalează aceste ataşamente neîntemeiate (cu unicul scop de a ne face să le eliminăm din psihic) sunt interpretate ca semne de iubire: “ce mult l-a iubit…”, “ce mult îl iubeşti…”.
4.4.5 Corect trebuie să se spună (deşi poate părea dur):
4.4.5.1- “Ce femeie proastă! Suferă degeaba: nu înţelege că orice legătură are un sfârşit pentru a se adapta imediat ruperii unei legături prin crearea altora şi astfel a-şi reface imediat armonia.”;
4.4.5.2- “Ce bărbat prost! Prin atitudinea lui nu face decât să-şi prelungească suferinţa pe care dacă l-ai întreba ar zice că de fapt el vrea să o evite.”.

***
4.5- Iubirea normală (care nu produce suferinţă) este doar cea care nu cunoaşte obsesiile şi indeciziile (deoarece le elimină prin analiză imediat ce apar) şi nici ataşamentele neîntemeiate (deoarece nu le întăreşte în sine, iar dacă vede că încep să se manifeste le elimină prin înţelegere imediat).
4.5.1 Ea ştie că atracţia sexuală şi actul sexual au rol în reproducerea speciei şi că actul sexual cu continenţă temporară are rol în armonizarea superioară a relaţiei celor doi şi ia această cunoaştere ca atare punând-o în practică.
4.5.2 Şi mai este un aspect care se manifestă în cazul îndrăgostirii dar care abia se mai vede din cauza atâtor obsesii şi ataşamente: anume acela de a-i vrea binele celuilalt.
4.5.3 Acest aspect se manifestă şi el sub două forme:
4.5.3.1- iubirea schimb, care apare sub forma unui raţionament greşit atunci când condiţionăm facerea de bine pentru celălalt (ajutorul acordat celuilalt pentru a se armoniza la un nivel superior) de faptul ca acesta să ne facă la rândul său un bine la fel de mare.
4.5.3.1.1 Aşteptarea falsă în acest caz e a considera că cel căruia îi dăruim ceva poate întotdeauna să ne dăruiască înapoi la fel de mult, ceea ce e evident că nu se poate.
4.5.3.1.2 Uni pot dărui mai mult - pot face mai mult bine decât alţii – şi pentru ca sistemul să funcţioneze bine trebuie ca ei să facă atât de mult bine cât pot să facă.
4.5.3.1.3 Mai e de precizat că fiecare element trebuie să facă binele specific pe care el îl poate face cel mai bine.
4.5.3.2- iubirea dar, care apare ca un raţionament corect constând în a dărui celorlalţi atât cât poţi, fără a condiţiona acest lucru de un dar la fel de mare din partea celorlalţi.
4.5.3.2.1 Când elementele unui sistem conlucrează împreună pentru menţinerea armoniei, făcând fiecare acţiuni specifice, atunci aceasta se menţine.

4.5.4 Mai e apoi un aspect de lămurit: dacă faci un bine şi te aştepţi ca întotdeauna să fi răsplătit pentru el, să şti că ai în psihic un raţionament greşit (specific iubirii – schimb) deoarece este cunoscut de toată lumea că nu întotdeauna primeşti răsplata meritată (cel puţin pentru moment) pentru ceea ce faci.
4.5.5 Raţionamentul corect este de a fi dispus la maximum, ca pe cât îţi stă în putinţă, să dăruieşti cât mai des posibil (tinzând spre “tot mereu”) ajutor celorlalţi, căci acest lucru îţi va fi răsplătit mai devreme sau mai târziu (sub o forma sau alta – dar nu neapărat în forma pe care tu ţi-o doreşti) de către exterior şi imediat de starea ta interioară (specifică raţionamentelor de iubire necondiţionată (dar)).

***
5. Aşadar, dacă din fenomenul “îndrăgostirii populare” eliminăm elementele care am văzut că nu produc decât suferinţă (fiind caracterizate de anumite aşteptări false specifice) anume: obsesia şi indecizia, ataşamentul neîntemeiat şi iubirea schimb ajungem la adevărata iubire (singura de susţinut în noi, deoarece ne menţine armonia), care se caracterizează printr-o atracţie sexuală naturală (între un el şi o ea) actualizată într-o relaţie de cuplu stabilă (din considerente ce ţin de armonizarea superioară ulterioară a membrilor cuplului şi a copiilor lor), în care se practică cît mai des actul sexual cu continenţă temporară (mărirea duratei actului sexual prin amânarea temporară a descărcării) şi în care între cei doi şi între fiecare din ei şi restul fiinţelor este prezentă iubirea necondiţionată, iubirea-dar, iubirea care dăruieşte necondiţionat ştiind că nu va rămâne fără răsplată.
6. Observaţie: Iubirea-dar poate fi simţită, chiar dacă noi nu o avem, atunci când o are altcineva pentru noi, ea fiind însoţită de o senzaţie de siguranţă, de bine (ştim că avem mereu la cine să apelăm în caz de nevoie: iubirea - dar simţită apare doar în urma probelor – vedem că celălalt ne ajută necondiţionat de cele mai multe ori şi atunci realizăm că în principiu cât el există şi manifestă pentru noi iubirea-dar, putem apela la ajutorul lui pentru că în măsura în care ne poate ajuta o va face)."

- Extras din cartea "Etica Armoniei" - autor Radu Lucian Alexandru

Cerul şi Pământul sau Lepădarea de Cer

2008-04-20T00:14:00.002+03:00

"- Fraţilor vă voi vorbi astăzi despre pământ şi cer şi voi începe prin a vă spune că negreşit adevărata împărăţie a Creatorilor este pe pământ.
Împărăţia Cerurilor este o himeră, o iluzie, este un vânt înşelător şi schimbător.
Adevărata putere este aceea a Pământului: Cerul este slab, cerul este confuz, cerul nu ştie ce vrea (el este pântecul lumii), el este creuzetul din care se naşte copilul său, Pământul.
Cerul (Astralul, Visul) nu e ceva pe care să te poţi baza, el înşeală – singurul care nu înşeală e Pământul.
Cântarea cerului este fuga din faţa responsabilităţilor Pământului. Pământul e stabil – schimbarea lui este înceată: el e un punct de sprijin.
Cerul e instabil – se schimbă mereu.
Dar atenţie: şi pământul şi cerul au multe surprize pentru noi, au multe mistere ce aşteaptă a fi descoperite.

Pământul e viaţă, e stabilitate, e direcţie, e cale ce poate fi atinsă cu răbdare şi perseverenţă, iar Adevăratul cer al pământului nu este cerul, ci Cosmosul.

Viaţa fericită e posibilă doar pe pământ: conştiinţa e posibilă doar într-un cadru stabil – cel al pământului.
În cer conştiinţa nu creează nimic, deoarece creează totul, nu e fericită pentru ceea ce are, deşi are tot ce-şi doreşte (pentru că obţine prea uşor).
În cer conştiinţa nu poate să gândească, nu poate să simtă durabil. În cer conştiinţa nu este, sau este doar efemer.
Doar pe pământ conştiinţa este – nu este efemeră –, ci pentru o perioadă consistentă de timp ea este continuă.
Viaţa pe pământ are un sens – cel pe care îl dăm noi – sensul pe care putem să-l atingem.
Viaţa în cer nu are nici un sens, deoarece acolo sensul se atinge instantaneu.
Gândirea nu se poate manifesta plenar în Cer: ea se poate întrupa şi manifesta în adevărata ei frumuseţe doar pe pământ.
Cei din cer tind inconştient spre viaţa pământeană, deoarece ştiu că lumea lor e o lume iluzorie.

În cer fiinţele trăiesc „în ouă”, fiecare trăieşte acolo viaţa pe care a fost înclinat pe pământ să o trăiască.
Pe pământ însă oamenii trăiesc alături de ceilalţi oameni.
În cer oamenii sunt zei: zeii propriilor lor lumi, pe care singuri şi le creează, nişte zei singuratici şi plictisiţi pentru că tot ce vor, obţin.
Pe pământ oamenii se descoperă unii pe ceilalţi, trăiesc unii cu ceilalţi, se simt unii pe ceilalţi.
Cerul este ciorna pe care o scriem înainte de a ne coborî pe pământ, pentru a rezolva frumos exerciţiul momentului.
În cer ne antrenăm pentru luptă, pe pământ luptăm.
Pământul ne este adevăratul prieten: el stă alături de noi, ne susţine, cugetă cu noi, ne lasă să dormim la sânul său.
Cerul fuge de noi: el e copil, nu poate să ne îmbărbăteze, nu ştie cum. Dar tocmai pentru că e copil, e deschis la infinite posibilităţi.
Pământul şi Cerul ne creează pe noi: Pământul ne susţine Creaţia, Cerul ne-o inspiră. Cerul e muza, Pământul, opera de artă.
Cerul este un fulger de-o clipă.
Pământul e o iubire adâncă, abisală, profundă până la lacrimi de bucurie.
Cerul fuge de noi: el e substanţa tuturor posibilităţilor şi prin aceasta a nici unei posibilităţi reale.
Pământul e tărâmul posibilităţilor ce se pot realiza – pământul e creuzetul cerului.
Ceea ce facem pe pământ, ceea ce concepem pe el se reflectă în cer.
Pământul e viaţă veşnică, e viaţă conştientă.
Cerul e viaţă lipsită de conştiinţă, e viaţă în voia valurilor existenţei, e viaţă lipsită de direcţie, e viaţă trăită inconştient.
Cerul ne doboară dacă vrem să-l luăm cu asalt, aidoma unei Fata Morgana în deşert, aidoma unei iluzii optice - numai de departe el pare să fie ceva consistent, de aproape văzut însă el se spulberă, nemairămânând din el decât rătăciri de câteva clipe ale conştiinţei pe aici şi pe acolo.
Pământul ne ridică şi ne susţine: el e real, la el ne întoarcem mereu cu lacrimi în ochi, consolându-ne la sânul său, după ce am alergat în van după iluziile cerului.
Cerul e subiectiv, e singuratic.
Pământul, obiectiv, e plin de fiinţe care se simt unele pe celelalte şi care sunt singuratice doar în măsura în care aleargă aici pe pământ după himerele cerului.
Pământul e tărâmul realităţii.
Cerul e tărâmul imaginaţiei.
A ignora pământul căutând, când păşim pe el, himerele cerului e a ne ignora pe noi ca ceea ce suntem cu adevărat şi imposibil de contestat, e a fugi de noi, de adevărata noastră identitate: trupul de carne şi oase, sângele care curge în vene, picioarele care ne poartă paşii, mâinile care îl strâng în braţe pe celălalt, emoţiile care ne îndeamnă să fugim de suferinţă şi durere, gândurile care ne orientează existenţa în universul fenomenal.
A alerga după himerele cerului e a ne nega pe noi înşine în modul cel mai profund cu putinţă, e a ne nega propria identitate, modul nostru cel mai intim de a fi, e a ne nega propria realitate.
A căuta în cer fericirea e a fugi de ea aici pe pământ, e a căuta iluzia în locul realităţii.
A căuta în cer sprijinul şi cunoaşterea e a ne încrede în miraje trecătoare, fără nici un sens coerent şi fără nici o stabilitate.
A fugi de pământ e boala cea mai mare a omului: negarea de sine – negarea cea mai profundă de sine – ea este cu siguranţă sursa unei mari confuzii şi dureri.
Fuga de pământ e trăirea în iluziile cerului – lipsite de consistenţă ele se prăbuşesc la tot pasul şi ne trântesc de pământ.
Realitatea lor se destramă în faţa durerii şi plăcerii pământene, de a căror realitatea ne îndoim doar cu mintea şi doar la un nivel superficial.
Inima întotdeauna va fi a pământului.
Ea pompează sânge: nu pentru cer, nu pentru himere, ci pentru un corp cât se poate de real, cât se poate de concret, cât se poate de palpabil, imposibil de negat.

Refuzul de a vedea pământul aşa cum este e o boală a cerului – este boala aceluia care, mergând prea des în cer, l-a coborât pe pământ şi îl confundă cu pământul.
Dar atenţie oameni: cerul înşeală!
Pământul spune însă adevărul: el are doi mesageri incontestabili: durerea şi plăcerea.
Oamenii fug de realitatea pământului, deoarece suferă de boala cerului. Pământul e dur, dar e şi stabil – creaţia pe el e stabilă şi durabilă, dar e şi greu de făcut, biruinţa pe el întâmpină multe rezistenţe, dar tocmai de aceea e mai trainică.
Cerul e maleabil, de aceea e instabil, creaţia în el este uşor de făcut, dar se sfărâmă imediat, precum mirajele; biruinţa în el e uşor de obţinut, căci sunt puţine rezistenţe, dar tocmai de aceea este imediat trecătoare şi lipsită de consistenţă.
Cerul este pentru vise şi imaginaţie.
Pământul este pentru realitatea şi creaţie.
Creaţia se face la sânul pământului – e bucuria lui! Şi ce-i cu adevărat frumos şi bun şi adevărat şi durează mii şi mii de ani.
Creaţiile cerului durează cât o clipire de ochi, atât cât a durat şi pentru a fi făcute.
Ele sunt iluzii care se destramă.
Cerul inspiră, pământul creează.
Absolutul susţine Întregul.
Oameni buni, treziţi-vă din mirajul Cerului şi priviţi realitatea Pământului!
Nu vă mai lăsaţi furaţi de iluziile şi speranţele deşarte ale Cerului. Trăiţi clipa şi viaţa: acum, aici pe Pământ. Creaţi! Aici şi acum. Trăiţi-vă viaţa şi nu vă mai amăgiţi!
Nu vă mai negaţi pe voi înşivă, căci iată soarta celui ce se neagă pe sine: suferinţa, confuzia, iluzia, rătăcirea...
Şi iată soarta celui ce se conştientizează pe sine cu tot ceea ce el este: fericirea, claritatea, creaţia stabilă, păşirea pe drumul propriei creaţii.
Dacă încă mai aveţi îndoieli în legătură cu ce am spus, aveţi o metodă foarte simplă pentru a vă convinge: loviţi-vă odată foarte puternic cu capul de perete: durerea ce va urma vă va arăta adevărata realitate.
Luaţi aminte la ea şi nu mai rătăciţi.
Luaţi cerul ca atare – ca sursă de inspiraţie pentru creaţiile pământului, dar nu mai rătăciţi prinşi de mirajele lui."

- Extras din cartea "Călătorie prin Conştiinţă" - autor Radu Lucian Alexandru

Ce este un copac?

2008-04-19T23:02:00.002+03:00

"- Sihastrul Daniel trăia de cincisprezece ani în peşterile din munţi. Postea foarte mult şi se ruga necontenit, nădăjduind că astfel se va mântui şi îşi va asigura un loc în Rai, în grădinile preafericiţilor.
Lumea a auzit de el, aşa că oamenii îl căutau să le dea poveţe. Tot aşa, în jurul lui s-au strâns câţiva ucenici dornici şi ei de mântuire.

Deşi se nevoiau mult şi sufereau din cauza foamei, a austerităţilor la care se supuneau şi mai ales din cauza luptei cu „demonii”, ei continuau cu credinţă, răbdători în suferinţa lor, sperând în răsplata mult râvnită a mântuirii.
Aşadar sihastrul nostru, odată, într-o duminică, cum trecea printr-o pădure numai ce vede un ţăran tânăr, cam la 25 de ani, ce tăia de zor lemne în această zi sfântă de sărbătoare.
Daniel hotărî să se apropie de acest om spre a-l mustra din cauza păcatului său:
- Bine te-am găsit, tinere!, încercă el să înfiripe discuţia.
Tânărul îşi vedea însă mai departe de treabă netulburat.
Supărat puţin că nu i se răspunde la salut, pusnicul Daniel, acum în vârstă de 60 de ani, începu a-l mustra:
- Frumos îţi şade tinere să nu-i saluţi pe bătrâni. Oricum, toate ca toate, dar să lucrezi în sfânta zi de Duminică e păcat mare, zise sihastrul, îngrijorat de soarta tânărului. Măi copile, ţie nu ţi-e frică de mânia lui Dumnezeu?
Tânărul se opri o clipă din lucru. Pe faţa lui se citea o linişte şi o netulburare de nepătruns, iar ochii îi luceau într-un fel ciudat, de parcă ar fi cuprins cu ei tot Universul. Arăta ca şi cum s-ar fi contopit cu întreaga pădure şi în faţa acestei viziuni bătrânul îşi mai potoli avântul.
Privindu-l atent pe tânăr îşi dădu seama dintr-o dată că se simţea ca în faţa unei fiinţe venită din alte lume.
Un fior prelung îi străpunse inima şi se simţea de parcă ar urma să se petreacă o minune. Doi ochi de cristal îi sfredeleau acum cele mai adânci taine ale sufletului său şi după un scurt moment de tăcere, în care Daniel a întâlnit privirea tânărului şi în care s-a simţit şi el absorbit de liniştea din ochii acestuia; purtate de o adiere uşoară şi parcă cufundându-se cu zgomotul crengilor copacilor printre care se juca zglobie o uşoară adiere de vânt, netulburată parcă de la începuturile lumii; patru vorbe ale tânărului l-au izbit pe Daniel în străfundul sufletului său.
- Moşului, tu ştii ce este un copac?
Bătrânul fu surprins de o astfel de întrebare şi după ce rămase puţin uimit, îşi reveni în grabă, gândindu-se ce întrebare prostească i s-a pus. Bineînţeles că ştia:
- Un copac este… un copac!
Şi privea un copac din apropiere ca pentru a se convinge că avea dreptate.
- Da ce-ţi veni să mă întrebi tocmai aceasta, continuă ridicând puţin vocea pusnicul, răspunde tu întrebării care ţi-am pus-o eu şi nu mai încerca să mă duci cu vorba.
Tânărul lăsă securea din mână, se aşeză pe un copac doborât la sânul pământului şi îl pofti apoi şi pe bătrân să şadă printr-un gest larg al mâinii, ca şi cum în acelaşi timp ar fi încercat să-i spună acestuia să stea şi să privească puţin în jur. Moşul se aşeză încet, pe când continua să-l privească cu atenţie pe tânăr. Ochii acestuia erau acum pierduţi parcă departe şi îmbrăţişau misterios tocmai copacul pe care îl privise şi el mai înainte, când încerca să găsească un răspuns la acea întrebare ciudată.
Aşa că ochii bătrânului începură şi ei să caute din nou la acel copac. Fără a-şi întrerupe contemplarea, tânărul spuse ca pentru sine:
- Acesta (se uita la copac) este Ceva, dar nu ştiu ce…
Apoi continuă, de data aceasta adresându-se direct bătrânului:
- Vezi tu, moşule, pentru mine acesta nu este un copac, ci este un MISTER.
- Cum adică, ce vrei să spui? îl întrerupse pusnicul oarecum neliniştit. Simţea sinceritatea tânărului şi simţea că acesta încerca să-i transmită ceva, dar nu putea încă să dibuiască ce anume.
Tânărul tăcea şi continua să privească copacul.
Întrebarea „ce este un copac?” răsuna încă în urechile bătrânului şi dacă la început i se păru prostească, privind şi el acest copac din ce în ce mai atent, realiză dintr-o dată că până atunci nu s-a întrebat niciodată aşa ceva. Şi aceasta deoarece credea că ştia. Dar acum intuia oarecum că aceasta e o întrebare la care nu e uşor să răspunzi.
- Nu înţeleg ce vrei să-mi spui, reluă deci bătrânul puţin abătut, lămureşte-mă fiule.
- Odată, în urmă cu câţiva ani, era într-o zi de sărbătoare şi eu m-am retras în liniştea pădurii să mă pot gândi mai bine la îndemnul care ni l-a făcut preotul la slujba de dimineaţă, de a încerca să cunoaştem direct pe Dumnezeu.
Era o zi frumoasă, păsările ciripeau vorbele lor gângurite printre ramurile copacilor şi eu, aşezat la umbra unui copac înalt, îl priveam de jos şi mi se părea că acesta atingea cu vârfurile lui semeţe neobosiţii nori puşi veşnic pe fugă, care parcă totuşi în acel moment se odihneau şi ei pentru o clipă.
L-am simţit pe Dumnezeu atunci în orice şi mi-am zis: ce-ar fi să încep să-l cunosc cum ne-a îndemnat preotul bătrân. Ştiam şi simţeam că Dumnezeu este peste tot, fiind atotprezent, aşa că mă gândeam că ar trebui să fie şi în copacul din faţa mea.
Mă gândeam că dacă aş şti ce este copacul, dacă l-aş cunoaşte pe acesta, aş cunoaşte şi pe Dumnezeu.
Aşadar am început să mă întreb: “ce este un copac?” şi am hotărât să continui a-mi repeta această întrebare până voi găsi un răspuns.
Priveam deci copacul şi parcă eram neputincios. Am constatat şi eu că mă aflam în faţa a ceva care avea numele de Copac, avea o formă oarecare pe care o puteam percepe dar în sinea mea am realizat că nu ştiam ce este acest Ceva.
Eram foarte confuz şi dintr-o dată lumea se transformase pentru mine: priveam ceva, dar nu ştiam ce! Încercând parcă totuşi să găsesc nişte răspunsuri, m-am întrebat iarăşi şi iarăşi: totuşi, ce este un copac? Oare chiar să nu ştiu?
Şi aşa mi-am petrecut aproape jumătate din zi, rătăcind prin pădure şi devenind din ce în ce mai revoltat, nici eu nu ştiam împotriva a exact ce. Dar era clar: îmi constatasem neştiinţa: nu ştiam nici ce este pământul, apa, aerul, ce este cerul...
M-am trezit astfel dintr-o dată înconjurat din toate părţile de Mister.
Am realizat atunci instantaneu că nimeni nu ştia cu adevărat răspunsul la aceste întrebări, dar pentru simplul motiv că omul a dat un nume la tot ceea ce percepe, el crede că ştie, că cunoaşte ceea ce percepe...
Iată moşule, de aici a pornit toată confuzia: de la un nume, de la numele dat unor forme percepute parţial. Pe baza nume-lui s-au construit idei, teorii, concepte, iar de la ele s-au realizat realităţi mentale în care majoritatea oamenilor sunt acum prinşi ca într-o închisoare, nemaiputând a vedea Realitatea adevărată: Misterul, nemaiputând să vadă obiectiv Ceea Ce Este. Ei confundă ceea ce este cu ceea ce cred ei despre ceea ce este. De aci vin toate necazurile şi frământările inutile ale oamenilor.
Ascultă moşule atent cum stă treaba: renunţă la nume, renunţă la idei, teorii, concepte - fie ele chiar de Dumnezeu sau mântuire, sau Rai, sau Iad... sau copac, cer, sau pământ... sau altele, şi contemplă Ceea Ce Este, sustrage-te din iluzie şi cufundă-te în Întreg, cufundă-te şi contemplă Ceea Ce Este!

Bătrânul Daniel ascultase cu mare atenţie toată povestea tânărului (la fel ca şi pelerinii noştri, de altfel) şi a înţeles spontan că acesta avea dreptate, dar mintea lui încă nu era convinsă pe de-a întregul.

Căzu pe gânduri şi continuă să privească la copacul cu pricina, pe când tânărul se ridică şi se îndreptă spre lemnele sale.
Apoi îi veni în minte o întrebare şi, dorind să i-o pună tânărului, se întoarse şi îl căută cu privirea, dar constată uimit că acesta nu mai era de găsit.
Se ridică agale şi simţi cum şi el începu să se integreze puţin cu natura – acum începea să înţeleagă privirea tânărului care la început l-a nedumerit.
Întrebarea pe care a vrut să o pună misteriosului tânăr o păstră pentru sine şi, adaptând-o, şi-o puse sieşi:
- Oare cine sunt eu?
Pe măsură ce căuta un răspuns, vedea din ce în ce mai bine că se afla în faţa unui nou început...

Călugărul şi-a încheiat povestirea şi era mulţumit. Înainte ca ceilalţi să apuce să mai zică ceva, el se ridică în picioare gata de plecare:
- Bine, asta a fost, acum trebuie să plec! Să ne vedem sănătoşi...
Pelerinii erau surprinşi de plecarea bruscă a Călugărului şi doar Alexandru reuşi să mai spună ceva înainte ca misteriosul Călugăr să-şi piardă urma în pădure:
- Să ne revedem sănătoşi părinte...
Atunci el realiză că nu l-a întrebat pe Călugăr cum se numea, de ce mănăstire aparţinea, de unde venea şi încotro se ducea.
- Misterios Călugăr, misterioase povestiri..., zise pentru sine Alexandru.
Ceilalţi îl aprobară în gând, pe când se ridicau şi ei, pregătindu-se de plecare.
Mai aveau ceva de mers până la Mănăstire." - extras din cartea "Călătorie prin Conştiinţă" - autor Radu Lucian Alexandru

De cine se ascund „extratereştrii” şi „zeii”?

2008-04-19T22:27:00.003+03:00

"1. Din punct de vedere al societăţii umane nu ne interesează la fel de mult dacă există civilizaţii extraterestre (umanoide sau de altă natură) cât ne interesează să creăm noi înşine astfel de civilizaţii umane în afara spaţiului matern al Terrei!
2. Şi chiar dacă căutăm să aflăm şi să interacţionăm cu posibile alte forme de viaţă cosmică (decât cele specifice Terrei) în relaţia la nivel de societate cu ele (iniţiată în mod normal doar după ce se constată irefutabil existenţa lor) cel mai important factor este de a stabili foarte precis natura interacţiunii (relaţiei, influenţei) pe care ele vor să o aibă faţă de noi şi modul concret în care ele vor să o manifeste pe aceasta.
3. Contează cu alte cuvinte doar intenţiile şi acţiunile concrete pe care ele le manifestă în legătură cu societatea umană.
4. Dacă vor să se implice în mod constructiv în treburile interne ale acesteia atunci ele trebuie să se prezinte în mod oficial şi public în faţa societăţii umane (prin luarea legăturii directe cu organele de conducere ale acesteia) şi apoi să se stabilească împreună cu acestea metode specifice de interacţiune reciproc avantajoasă.

5. În această chestiune manifestările penibile a tot felul de „intermediari”, „contactaţi”, „răpiţi”, „mesageri”, „posedaţi”, „canalizaţi”, etc. nu sunt de nici un folos real în abordarea serioasă a acestei probleme.
6. Ca şi în cazul „zeilor” dacă aceşti „reprezentanţi oficiali” ai tot felul de specii de „extratereştrii” vor să fie luaţi în mod serios de către societatea umană (vor să fie lăsaţi să se manifeste la nivel social – de exemplu prin înfiinţarea unor religii de tip „UFO” sau sub alte forme „spirituale” şi materiale) atunci cei care „îi trimit” cu siguranţă pot face măcar atât lucru cât să coboare frumos (în lumina reflectoarelor presei) în faţa a câtorva guverne ale statelor lumii cu vreun „OZN” sau cu orice vreau ei şi să ia contact oficial şi public cu acestea!
7. E chiar aşa de greu pentru ei să facă acest minim gest de bun simţ?
8. Le cerem oare să se deranjeze prea mult?
9. Păi dacă nici atâta deranj nu-şi pot permite în relaţia cu noi atunci cu siguranţă nu au ce căuta „trimişii lor” în manifestările publice ale societăţii noastre!
10. În măsura în care ei ne tratează cu respectul cuvenit şi noi o să facem la fel!
11. În caz contrar însă nu au decât să-şi ia „OZN-urile” ascunse (nu se ştie din ce motive pe după nori şi pe după lună) şi să se întoarcă de unde au venit, dacă le e frică să de-a ochii cu noi!

12. Poate noi oamenii suntem prea mult pentru ei!

13. Aşadar orice astfel de extratereştrii timizi (sau ocupaţi, sau fricoşi, etc. - după caz) dacă vor să-i băgăm serios în seamă pe „trimişii lor oficiali” să facă bine să nu se mai ascundă pe după lună sau doar prin capetele a tot felul de şarlatani şi nebuni care i-au inventat sau halucinat (visat) după caz, pe când erau plecaţi cu „calul la munte”, cu „maşina la plimbare” sau cu „căţelul prin parc”, etc.
14. Modul în care ei pot să se implice în activităţile societăţii noastre umane poate fii doar modul în care noi ca societate îl aprobăm!
15. În societatea noastră ei trebuie să joace după regulile noastre!
***
16. Pentru că Omul Liber nu se închină nimănui şi nu cere închinare de la nimeni, singurul raport posibil (religios sau de altă natură) pe care acesta poate să-l aibă cu orice fel de „fiinţă extraterestră” dornică să interacţioneze cu societatea umană prin fapte concrete şi vizibile este acela de la frate întru fiinţare la alt frate întru fiinţare, indiferent de care dintre noi este mai evoluat din punct de vedere ştiinţific şi tehnic sau cultural.
17. Trebuie să învăţăm unii de la alţii şi trebuie să ne respectăm reciproc calitatea de fiinţă aflată în existenţă la sânul Întregului.
18. Dacă însă unele dintre aceste civilizaţii vin cu intenţii de cucerire (de înrobire, de exploatare, etc.) manifestate pe faţă sau în ascuns (mascate de exemplu sub forma unor religii de tip „etraterestru-zeu-animal-de-pradă”) atunci noi Oamenii Liberi vom lupta cu toate forţele disponibile pentru a înlătura din existenţă asemenea manifestări execrabile ale unor astfel de fiinţe degenerate!

19. Şi ce e fraţilor, cu toate aceste pretenţii de tip „creator” („noi v-am făcut”) şi de tip „zeu” („nouă trebuie să vă rugaţi/ închinaţi”) aduse cu neruşinare în faţă de tot felul de handicapaţi transformaţi peste noapte în „purtătorii oficiali de cuvânt ai extratereştrilor”?
20. Ce este cu aceste pretenţii idioate dovedite doar prin delirul verbal al acestor nebuni şi şarlatani?
21. Asemenea manifestări degradante de această dată ale semenilor noştri umani sunt cu totul dezgustătoare şi trebuie tratate ca atare.
22. Deoarece chiar în condiţiile dovedirii irefutabile (ştiinţifice) a implicării creatoare a unor fiinţe „extraterestre” în procesul manifestării vieţii pe Terra această calitate nu le dă nici un drept de dispoziţie tiranică asupra vieţii oamenilor!
23. Astfel de „lepădături creatoare” care manipulează viaţa pentru a crea din ea doar „sclavi” şi „servitori” sunt doar sărmane fiinţe care încă nu şi-au găsit armonia în Întreg!
***
24. Aşadar în acest domeniu al relaţiilor societăţii umane cu extratereştrii, tot felul de indivizi cu „OZN-uri la cap” care au fost „răpiţi”/ „contactaţi” de „extratereştrii” pe când mergeau la „budă”, sau „să se culce”, sau să „se spele pe dinţi”, etc. nu au nici o relevanţă!

25. Iar manifestările de natură religioasă dogmatică ale lor concretizate în pretenţii de implicare activă în societate prin organizarea unor grupuri de „aşteptare”, de „întâmpinare” sau de intrare „în armonie” (sau „în luptă”) cu „gărgăunele X” aflat pe planeta situată undeva între neuronul „34.879” şi neuronul „3.435” din „bibilica” lor, trebuie interzise cu desăvârşire până la dovedirea incontestabilă a existenţei „OZN-urilor lor” şi în altă parte din spaţiu decât cea a psihicului lor „răpit” în delir „cosmic”, sau mă rog, doar „contactat” de vreo formă oarecare de boală psihică sau viclenie mentală!
26. Cum e extrem de probabil că toţi aceşti oameni „mesageri” ai vreo unei „civilizaţii extraterestre” oarecare - sau de ce nu chiar ai „Federaţiei Tuturor Civilizaţiilor Cosmice” (mă rog mai puţin a noastră) - să nu fie decât nişte amărâţi de nebuni (bolnavi psihici) respectiv nişte şarlatani perfizi, este foarte probabil că o să mai aşteptăm ceva vreme până când vreo civilizaţie extraterestră reală (nu imaginară) o să ia contact oficial şi public cu noi ca umanitate (sau noi cu ea).
27. Iar când o vor face dacă vin în pace îi vom primi cu bucurie ca nişte fraţi întru fiinţă ce ne sunt, dar dacă vin cu intenţii de război şi subjugare bineînţeles că trebuie să punem mâna pe arme şi să alungăm „fundul lor extraterestru puturos” din zona noastră de galaxie!
***
28. Oare ce e cu circul acesta „religios” în care toate fiinţele „religioase” („zei”, „îngeri”, „extratereştri demiurgi”, etc.) stau cu toate săracele pitite prin tot felul de cotloane şi unghere inaccesibile ale realităţii?
29. De cine naiba se ascund ele? Ce, le e frică de noi?
30. Le e frică oare că dacă iasă din ascunzişuri le deposedăm de „nemurirea” şi „atotputerea” pe care şi-o arogă?
31. De ce le e frică acestor „entităţi religioase dogmatice”?
32. Să vă spun eu: le e frică să nu li se dovedească pe faţă că nu sunt decât nişte plăsmuiri halucinante sau după caz viclene ale celor care le găzduiesc prin „bibilicile” lor!
33. Ce e fraţilor cu jocul acesta „religios” de-a v-aţi-ascunselea şi cu trimisul acesta în neştire de „intermediari”, „mesageri” şi „purtători oficiali de cuvânt”?

34. Vă spun eu: cineva ne ia de proştii pe noi şi pe societatea noastră şi profită cu vârf şi îndesat de naivitatea şi credulitatea celor mai slabi dintre noi şi mai ales de lipsa de organizare legislativă raţională şi coerentă în aproape singurul domeniu major al vieţii sociale neabordat încă cu seriozitate de forurile noastre legislative!
35. E cazul însă fraţilor ca acum această bătaie de joc religioasă să înceteze!
36. Ne ajung câteva mii de ani de deliruri psihotice şi schizofrenice „religioase” şi de tot felul de scheme de înşelăciune „divină”!
37. E cazul, fraţilor să ne trezim odată la realitate şi în domeniul religios (de natură „extraterestră”, „zeiească revelată” sau de orice altă natură)!
38. Circul acesta nu mai poate continua pentru că iată: pe lângă că este iritant de la un moment dat încoace a devenit chiar de-a dreptul jenat pentru noi cei care pretindem că trăim în societăţi civilizate!"

- extras din cartea "Noua Ordine Religioasă" - autor Radu Lucian Alexandru